Astăzi complexul monahal Vorona, județul Botoșani.

Comuna Vorona, sat vechi mănăstiresc, atestat documentar încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, la 1503, era în ținutul Sucevei, trecând pentru 12 ani   (1806 – 1816)  în ținutul Hărlău, ca apoi la ținutul și județul Botoșani. Nu mai vorbesc despre cei peste 500 de ani de la zidirea primului schit de călugări. A fost apoi mănăstire. Acum este mănăstire de maici.

Locul este de o frumusețe rară, o poiană înconjurată  de o pădure deasă de fagi, stejari, ulmi.

Cum ajungi acolo? Din Hârlău, sunt trei variante:

Din Pârcovaci, pe drumuri forestiere spre nord, la Oneaga și apoi la mănăstirea Sihăstria Voronei, de aici la 6 kilometrii la Mănăstrirea Vorona. (30 de kilometrii)

O altă variantă, prin Flămânzi, la ieșirea dinspre nord a comunei Copălău, faci la stânga pe drumul ce duce la Coșula, Oneaga, și mai departe pe drumul arătat mai sus. Dacă ai mașină bună, cu garda la sol mai înaltă, se poate merge la schitul Oneaga. Drumul este cu pietriș, praf cât cuprinde. (50 de kilometrii) Pe acest drum am fost la dus.

O a treia variantă este cea mai lejeră. Se merge până la ieșirea dinspre Sud a Botoșanilor, se face la stânga pe drumul spre Fălticeni și la 20 de Km. este Vorona și mănăstirea Vorona. Drumul este modernizat și asfaltat. De pe acest drum se poate merge la schitul Orășeni. In total 70 de kilometrii. Pe acest drum m-am întors!

Din câte am văzut, botoșănenii vin cu mașinile în număr mare la mănăstire, și după slujbă, în poiana din apropierea mănăstirii , fac grătar, se relaxează și se adăpostesc de căldura nimicitoare a acestui august.

Biserica mănăstirii Sihastria Voronei

Mănăstirea Vorona

Regret că nu pot posta mai multe fotografii (voi pune pe Facebook la pagina „H” a comunității pentru Hârlău). Pentru amatorii de drumeții ca pelerini, înainte de a lua drumul marilor mănăstiri din Neamț și Suceava, mergeți la mănăstirile din apropierea Hârlăului (Poiana -Lacuri, Balș, Sângeap – Basaraba, Zosin, Coșula, Vorona).

Inca o scurta expeditie, astazi manastirea Lacuri – Deleni!

Cam cu teama de ploaie, dupa spusele buletinelor meto, difuzate de televiziuni, am facut o scurta expeditie la manastirea Lacuri – Deleni. Drumul catre manastire este destul de simplu. Din Harlau, treci prin Maxut, intrii in Deleni, pe stanga este o troita, si un indicator spre manastire. Drumul este pietruit, cam ingust,  pana la iesirea din sat pe dealul Pietrarie, dupa care lasi in stanga un imas si intri in padure. Atentie dupa trecerea de casa padurarului, se merge pe drumul care face la stanga (care este mai putin ingrijit). Dupa cateva sute de metrii ajungi la manastire.

Manastirea Lacuri –  Deleni, este asezata pe pantele de vest ale Dealului Pietrarie, intr-o poiana. Peisajul este foarte frumos, privelisti splendide. La intrare era un bener care amintea de o tabara a micilor iconari care a avut loc recent.

Voi posta fotografii care vor prezenta o mica parte a acestei lumi de un pitoresc aparte.

   

   

         

La intoarcere am mai facut cateva fotografii a peisajelor foarte frumoase care se vad de  pe drum.

Multumesc domnului invatator Ioan Musei, care a fost ghid si a „omorat” masina pe drumurile de pe dealul Pietrarie ( din pacate, la dus am ales un drum foarte rau).

Multumesc domnului protosinghel Andrei Petroniu, stareţul Mănăstirii Lacuri, care a avut amabilitatea sa-si intrerupa munca campului pentru a ne prezenta biserica manastirii.

Voi reveni la aceasta manastire, pe jos, sau combinat, taxi si pe jos, si o voi lua pe un alt drum, care pleaca din Parcovaci.

O completare! Sunt intrigat de stema de pe inscriptia de la intrarea in biserica! Vulturul bicefal, soarele si luna in stanga si in dreapta. Nu ma prea pricep la heraldica, insa o cautare pe net te duce la stema de stat a Rusiei imperiale (si cea recenta modificata). Care este legatura? Sa fie ctitorul bisericii de origine rusa? Poate cineva da un raspuns documentat?

   

In stanga stema Rusiei, in centrul stema familiei Cantacuzine, in dreapta stema bizantina  . Pentru stema Rusa, sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Stema_Rusiei

Lumina de sub pamant. Se intampla acum 10 ani!

Spre norocul meu am salvat pe HDD un articol aparut acum 10 ani in revista Candela Moldovei nr.7-8/2001. Articolul semnat de preotul paroh doctor Dumitru Tincu  se referea la spaturile arheologice facute in biserica Sf.Gheorghe din Harlau. Cum articolul nu mai poate fi citit pe net (nici macar in arhiva publicatiei), voi publica pe blog acest articol. Daca cineva considera ca am incalcat vreo lege, sa-mi spuna care, si voi sterge acest articol in 24 de ore.

Public acest articol deoarece aduce dovezi deosebite, necunoscute majoritatii cetatenilor  Harlaului, despre istoria veche a acestui targ, fosta capitala a Moldovei si resedinta domneasca peste 200 de ani a domnilor din dinastia Musatina.

Sapaturi arheologice la biserica Sf.Gheorghe Hirlau
Lumină de sub pământ!
Descoperirile din timpul săpăturilor desfăşurate în regim arheologic la biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău
Pr. Dumitru TINCU Parohul bisericii „Sf. Gheorghe” Hârlău

Ziua de 4 iulie 2001 reprezintă pentru Biserica „Sf. Gheorghe”- Hârlău data când istoria acesteia a fost întregită, prin săpătura făcută în regim arheologic în interiorul bisericii ştefaniene.
Documente anterioare acestei săpături nu există, cu excepţia unuia singur, datat la parohie „22 aprilie 1954”, cu nr. 34, şi adresat Comitetului de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, Direcţia Monumentelor Istorice, Bucureşti, prin care parohul bisericii de atunci, Pr. Vasile Tărăboanţă, comunica că „în noaptea zilei de 23 spre 24 aprilie, în biserica Sfântul Gheorghe Hârlău – monument istoric, s-a produs o prăbuşire în interiorul bisericii, pardoseala prăbuşindu-se la o adâncime de circa 1,5 m, pe o suprafaţă de 2 m pe 1,5 m. În urma acestei prăbuşiri, s-a scos la iveală existenţa unor încăperi subterane cu două cripte, zidite în cărămidă cu boltă. Cum despre o existenţă în această biserică a acestor încăperi şi cripte, până la această prăbuşire din noaptea Sf. Gheorghe, nu s-a cunoscut nimic, rugăm trimiterea unor experţi la faţa locului, spre cercetarea acestor încăperi şi cripte…” Prin adresa nr. 12437/12 august 1954, instituţia sus-menţionată răspunde: „am rugat Muzeul Naţional de Antichitate al Academiei R.P.R. să trimită un arheolog să cerceteze interiorul bisericii Sf. Gheorghe”, dată la care deja era refăcută pardoseala interiorului bisericii. Tot din documente reiese faptul că un delegat a fost trimis la biserică, dar din lipsă de fonduri, nu a cercetat mormintele.
Astfel, pentru biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău a trebuit să mai treacă 47 de ani pentru ca istoria acesteia să se întregească, prin săpătura sus-amintită.
În vara anului 2000, oaspete al acestei biserici, pentru o zi, a fost Dl Sorin Dumitrescu, preşedintele Fundaţiei „Anastasia” Bucureşti, care, ascultând istoricul bisericii, expus cu acel prilej, a reţinut, între lucrările urgente ale bisericii, şi pe cele de săpătură arheologică, în interiorul acesteia. În urma unor solicitări făcute în numele bisericii ştefaniene, a primit sprijinul ziarului „Ziua” din Bucureşti, care a consimţit să sponsorizeze lucrările de cercetare arheologică în interior.
Odată comunicată această posibilitate parohiei, a fost solicitată binecuvântarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, obţinându-se şi autorizaţia de săpătură arheologică nr. 97/2001, eliberată de Ministerul Culturii şi Cultelor, Serviciul Arheologie.
Responsabilitatea ştiinţifică a şantierului arheologic a revenit Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană Iaşi, reprezentat prin Cercet. Ştiinţ. Arheolog Dr. Stela Cheptea.
Trebuie menţionat şi faptul că anul acesta, în data de 22 aprilie, a fost prezent Dl Ministru al Culturii şi Cultelor, Acad. Răzvan Theodorescu, care a remarcat urgenţa lucrărilor de restaurare a picturii şi a ruinelor Curţii domneşti. Chiar s-a promis, cu acel prilej, ajutor financiar. Cum, însă, pentru lucrările de arheologie s-a găsit ca sponsor ziarul „Ziua” din Bucureşti, s-au făcut demersurile pentru începerea lor.
În data de 4 iulie s-a făcut o rugăciune, la care a fost prezent şi P.C. Protopop Nicolae Crăciun, iar data devine una istorică pentru biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Hârlău.
Simultan cu săpăturile efectuate în naos s-au intensificat şi săpăturile în pronaos, dându-se la iveală, chiar de a doua zi, existenţa unei pietre mai mari, care, după cum s-a văzut ulterior, acoperea tainiţa mică a bisericii. Un colţ al acestei pietre era rupt şi, cu această ocazie, s-a putut privi în tainiţa bisericii, situată pe axul acesteia, alăturată zidului despărţitor, în pronaos. În ea s-a găsit o sticlă mică cu o pagină datată „4 august 1954” în care se menţiona, de către acelaşi preot paroh, Tărăboanţă Vasile, că în urma prăbuşirii sus-menţionate „s-au astupat gurile criptelor şi s-au umplut cu nisip golul prăbuşit în latura de miazănoapte”. Actul descoperit a fost inclus în actele parohiale.
O dată cu degajarea pământului s-a putut constata că nu erau numai două cripte „ale lui Radu Mihnea” – aşa cum se spunea, şi nici „că erau goale” (domnitorul, care murise la Hârlău, fusese transferat de fiii lui la M-rea Radu Vodă, în Bucureşti), ci erau (pentru început) opt cavouri din cărămidă, la care s-au adăugat ulterior alte două, toate zece fiind construite în secolele XVI-XVII. Parte din aceste cavouri erau umplute cu pământ şi se cunoştea faptul că se umblase anterior, de către profanatori, în unele din ele. Rezistenţa lor era şubrezită de trecerea timpului şi de liantul cu care fuseseră construite, cărămida, respectiv nisipul luat din râul Bahlui, de proastă calitate, fără var şi în multe locuri chiar umed. Acest lucru a fost dovedit şi de prăbuşirea unui cavou sub ochii tuturor celor care erau prezenţi, în data de 16 iulie.
Ceea ce a atras atenţia, în mod deosebit, a fost un mormânt situat între criptele de provenienţă mai nouă. Mormântul spărgea cele două pardoseli găsite până în acel moment sub actuala pardoseală – pardoseli care proveneau de la două biserici anterioare. Acest mormânt era, întru câtva, nederanjat, încadrat de pardoseli, care-l străjuiau din partea dreaptă şi din cea stânga. El se afla pe axul uneia dintre bisericile găsite sub actuala biserică. Deşi aglomerarea de cavouri din pronaos era foarte mare, acestea „respectaseră” pe cel care sălăşluia în acel mormânt, meşterii acestora având grijă să nu distrugă nimic din mormânt, ceea ce dovedeşte că trebuie să fi fost înmormântat cineva foarte important pentru ei. Iniţial, mormântul a fost „însemnat” cu pietre pe toată suprafaţa (în plan orizontal), dar, ulterior, prin cedarea sicriului din lemn, nu s-a mai păstrat acel placaj artificial.
Săpăturile au continuat cu degajarea pământului în naos, prilej cu care s-a scos la iveală altarul unei biserici cu ziduri groase amintind de stilul romanic, cu grosimea fundaţiei de 2,30 m.
În preajma zidului despărţitor, tot pe axul bisericii vechi, s-a descoperit şi locul unde a fost masa altarului celei mai vechi dintre biserici.
Aceste descoperiri aduceau o contribuţie foarte importantă la istoria Bisericii Ortodoxe Române. Datorită importanţei descoperirilor directorul general al ziarului „Ziua” Bucureşti, Dl Sorin Roşca Stănescu, împreună cu Dl Sorin Dumitrescu au sosit la biserică. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Daniel a delegat pe P. Cuv. Arhim. Varlaam Merticariu, vicar-eparhial din partea Sfintei Mitropolii. Din partea Protoieriei Hârlău a fost prezent Pr. Secretar, Victor Pâslariu. Cu acel prilej s-au mai desfăcut patru cripte, care din vechime au fost umplute cu pământ. Tot atunci s-a vorbit mult de faptul că cel descoperit în veşmântul brodat în fir de aur este Petru Rareş. În următoarele zile, veşmântul recuperat, nasturii mari (18 bucăţi), nasturii mici (28 bucăţi) şi eghileţii (8 bucăţi) ce au fost descoperiţi de o parte şi de alta a mijlocului şi care atârnau printr-un fir tot din aur, până în zona bazinului, au fost predaţi, prin proces – verbal, Complexului Muzeal „Moldova” Iaşi spre restaurare, întorcându-se, în mod obligatoriu, la biserica „Sfântul Gheorghe” Hârlău, unde se vor expune, în regim muzeal.
Săpăturile au continuat sub o parte din cavouri şi tainiţă, descoperindu-se rămăşiţele altor două persoane într-un cavou, purtând însemnele profanării.
Ceea ce a atras atenţia, iarăşi, a fost un alt mormânt descoperit pe axul bisericii actuale, tăiat de tainiţa mică a bisericii. Acesta putea fi reconstituit numai în partea superioară a corpului – rămăşiţele tăiate, prin construirea tainiţei mici în tainiţa mare, fiind găsite alăturat – şi era cu veşmânt, parţial, din aur (margini şi încheieturi), cu nasturi din aur şi copci. În el s-a găsit o monedă turcească care n-a fost încă descifrată. Ulterior, o alta asemănătoare, s-a găsit în apropierea mormântului.
Din primele cercetări, mormântul pare a fi al unei persoane tinere (după dantura foarte sănătoasă) şi, după poziţia mormântului şi bogăţia lui, mormântul este al lui Ştefăniţă Voievod (la uşa mormântului s-a descoperit o piatră cu literele ŞT). Firele din aur ale veşmântului din partea inferioară s-au găsit şi în mormântul lui Radu Mihnea Voievod.
Un alt cavou de sub piatra de intrare în biserică avea oseminte; cel îngropat avea îmbrăcăminte simplă cu mai puţine fire din aur dar cu nasturi din aur; s-au găsit obiecte de podoabă, nesemnificative, întrucât pare că şi acesta a fost profanat. În data de 9 august a ieşit la iveală o rozetă din ceramică smălţuită, sub formă de stea în patru colţuri, ce a fost folosită la decorarea exterioară a bisericii lui Alexandru cel Bun. Modelul acesteia nu se regăseşte în exteriorul actualei biserici. Ştefan cel Mare şi-a însuşit procedeul decorării exterioare a bisericii de la Alexandru cel Bun. O altă rozetă, ciobită, a fost descoperită alături. În aceeaşi zi munca arheologilor avea să fie răsplătită, deoarece s-a descoperit un mic tezaur monetar în fostul cavou al lui Radu Mihnea Voievod, care ţinuse loc de tainiţă a bisericii, după strămutarea osemintelor acestuia la Bucureşti. Acesta era compus din 13 monede, numărul celor descoperite până în acea zi ridicându-se de 15. Multe din ele erau din argint şi fuseseră emise în Imperiul Otoman. Altele, de provenienţă mai nouă, erau din bronz. Între primele era şi o monedă emisă de Matei Corvin (1458-1490).
În după-amiaza aceleiaşi zile, s-a descoperit un mormânt voievodal, ce conţinea osemintele unei femei. Acesta se afla în partea de nord a pronaosului, central şi alăturat zidului bisericii.
Cu acel prilej, s-a constatat că veşmântul era tot din fir de aur. Moneda emisă în timpul lui Matei Corvin şi micul tezaur monetar fuseseră descoperite în partea inferioară a acestui mormânt. Mormântul nu era zidit cu cărămidă, ci, ulterior îngropării, cei ce au construit cavoul alăturat, au aşezat cărămizile acestui mormânt la capul şi la picioarele mortului. Ceea ce a atras atenţia în mod deosebit a fost vălul capului, din mătase de culoare verde, care pare să fi fost tivit cu aur şi era lung până la mijlocul spatelui. Se pare că el acoperea tot părul şi avea anumite găteli lungi, în zona tâmplelor având un fel de canafi, cu fir de aur şi material verde. Capul era şi acesta îndreptat spre răsărit (uşor stânga). Este de presupus, după monedele descoperite în apropiere, că acesta este mormântul Mariei Rareş. Cu certitudine putem afirma că era voievodal.
În partea de vest a acestuia (la cap) avea să fie identificat un alt mormânt, foarte vechi. Acesta, asemănător celor anterioare (fără cavouri) descoperite, avea veşmânt tot din aur şi cu nasturi din aur. Partea de sus a osemintelor se afla sub pardoseala bisericii lui Alexandru cel Bun, nederanjând-o, ceea ce certifică faptul că mormântul este anterior domniei acestui voievod.
În partea din dreapta pronaosului sunt identificate alte două cavouri cu morminte mai vechi sub acestea (într-unul din ele s-au descoperit 10 nasturi, iar în altul 13).
Petru Rareş ? !
Importanţa mormântului voievodal bărbătesc descoperit, bogăţia vestimentară şi vechimea acestuia, ne-au determinat să facem şi alte cercetări auxiliare.
Cercetarea a fost determinată şi de afirmaţia făcută de Ana Maria Zup, inspector în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Iaşi, în ziarul „Monitorul de Iaşi”, în data de miercuri, 25 iulie 2001. Domnia sa punea la îndoială faptul că Petru Rareş s-ar afla în mormântul descoperit, susţinând că poate fi un nobil sau chiar o femeie. Declaraţia a produs mult rău, cu atât mai mult cu cât venea de la o persoană abilitată să facă declaraţii oficiale.
Pentru că s-a emis o ipoteză neconformă cu realitatea şi pripită, neţinându-se cont de indiciile descoperite, ipoteză infirmată chiar de următoarele descoperiri, doresc să exprim, ca martor ocular la săpături, câteva puncte de vedere, în măsură să lămurească adevărul.
A) Veşmântul.
Cercetându-se volumul intitulat „Istoria costumului de curte în Ţările Române” de Corina Nicolescu (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 126 ) s-a constatat o asemănare izbitoare între veşmântul bogat brodat în fir de aur, găsit în mormântul vechi, şi veşmântul din tabloul votiv al Sfântului şi Binecredinciosului Voievod Ştefan din Biserica Pătrăuţi – Suceava. Nasturii mari şi cei mici erau expuşi identic, chiar cu înfloriturile din veşmânt.

Fotografie explicativa luata de aici

Dacă nu s-ar fi măsurat osemintele găsite în biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău, care aveau o lungime de 1,93 m (probabil fiind alungite de pământul căzut), şi, dacă nu ar fi existat
numeroase mărturii literare despre îngroparea Voievodului în M-rea Putna, exista ispita identificării osemintelor cu Marele Voievod Ştefan, care şi zidise biserica.
Se ştie că Sfântul şi Binecredinciosul Voievod Ştefan purta un asemenea veşmânt, asemănător cu al înaintaşului său Alexandru cel Bun, veşmânt ce a mai fost purtat în istorie, doar de Bogdan al III-lea şi Petru Rareş. Denumirea lui era granaţa. Urmaşii lor, începând cu Alexandru Lăpuşneanul, au purtat caftanul. Veşmântul descoperit în mormântul de la Hârlău este asemănător celor bizantine şi era purtat doar de domnitor sau fii acestuia, urmaşi la domnie, aşa cum se susţine de către specialiştii în domeniu. (Corina Nicolescu, op.cit., p.126-127).
Cu certitudine, la Hârlău s-a descoperit o granaţă. Care dintre cei patru voievozi enumeraţi mai sus poate fi? Doar ei au purtat un asemenea veşmânt. Să fie oare Alexandru cel Bun, despre care se ştie că este la M-rea Bistriţa? Sau Ştefan cel Mare şi Sfânt, care, se ştie, este la M-rea Putna? Sau Bogdan III (cel Orb)? Ori Petru Rareş, care n-a fost descoperit la M-rea Probota (mormântul fiind gol şi nefolosit) şi care s-a născut, a copilărit, a fost ridicat în scaun la Hârlău; care a mărit palatul domnesc al tatălui său de la Hârlău şi chiar a condus, temporar, Moldova de aici, unde îşi avea şi mama (Răreşoaia) şi familia sa şi unde a pictat, pentru prima dată, biserica copilăriei lui (Sf. Gheorghe), în exterior?
B) Mormântul.
Cei care au văzut primul mormânt descoperit au putut constata că nu era vorba de un mormânt oarecare, ci de unul voievodal. În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
Un astfel de mormânt nu era „al unui nobil”. Dar credem că – aşa cum afirmă doamna inspector – „osemintele sunt ale unei persoane importante la acea vreme”.
Un nobil (boier) nu poate fi înmormântat în biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău, deoarece din timpul lui Petru I Muşat şi până la Alexandru Ioan Cuza, ţinutul târgului Hârlău, dimpreună cu vatra oraşului, au fost proprietate domnească. Domnitorii au dispus de tot terenul şi l-au împărţit prin hrisoave. Nu se cunoaşte, în afară de Bârlă de la Hârlău – pomenit cu ocazia sinodului unionist convocat de papa Martin V pentru combaterea „ereziei” husite, la Konstantz (1414 – 1419), ca făcând parte din delegaţia Bisericii răsăritene (ortodoxe) – un alt boier în istoria oraşului care să fie legat de biserica în cauză sau de curtea domnească. Toţi boierii care au trecut temporar prin Hârlău au avut teren în vecinătatea oraşului. Permitea oare dreptul medieval al curţii o asemenea înmormântare, când se ştie clar că orice boier îşi avea curtea sa, cu biserică, folosită de cele mai multe ori ca gropniţă? Dacă am admite că a fost boier (ignorând considerentele de mai sus), din săpătura arheologică deja efectuată, s-ar putea crede că Hârlăul era oraşul cu cei mai mulţi „boieri” şi toţi au dorit să fie înmormântaţi doar în biserica „Sf. Gheorghe”, lângă curtea domnească.
În nici un caz, acest mormânt nu era nici „unul femeiesc” – cum susţinea acelaşi specialist; lucru dovedit de situarea acestuia lateral dreapta faţă de axul bisericii şi de prezenţa eghileţilor, descoperiţi pentru prima dată la Hârlău, într-un veşmânt voievodal. Aceştia se aflau poziţionaţi de o parte şi de alta a mijlocului, câte patru, fiind prinşi (probabil) de centură cu un şnur din fir de aur. Literatura de specialitate nici măcar nu cunoştea, până la această descoperire, asemenea elemente de podoabă. Purtarea lor o avea numai domnitorul, ca cel ce conducea oştirea, aceştia fiind, probabil, însemnele militare din timpul înmormântării.
Mormântul în cauză nu poate fi confundat cu al unei femei.
Într-adevăr, între osemintele găsite în cavoul din partea de est a acestui mormânt s-au descoperit şi osemintele ce par a fi ale unei femei. Dar, s-au descoperit şi osemintele despre care credem că ar fi ale Mariei Rareş (Răreşoaia), în latura nordică a pronaosului, având alăturat lor o monedă din acea vreme.
Biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău este al doilea şantier arheologic în care s-a deschis un mormânt voievodal. Primul a fost cel de la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeş. Deoarece sunt prea puţine morminte voievodale descoperite, nu se poate face o comparaţie amplă a acestora.
Un asemenea mormânt voievodal având un astfel de inventar (numai în aur) şi o asemenea vechime n-a mai fost descoperit până în acest moment. Adâncimea mormântului poate fi un indiciu al vechimii, ca şi osemintele foarte sfărâmicioase (în comparaţie cu alte oseminte descoperite în cavouri care au avut aceleaşi condiţii, dar care nu erau sfărâmicioase).
Ceea ce putem afirma, cu certitudine, este faptul că mormântul sparge primele pardoseli, are o vestimentaţia bogat ornamentată şi numai în aur (cu excepţia eghileţilor din argint aurit).
Dacă mai adăugăm faptul că locul mormântului este pe axul naosului vechii biserici sau pronaosul actual, uşor dreapta, iar ferecătura sicriului era frumos lucrată de un meşter fierar, că acesta nu a fost deranjat, în ciuda „agresivităţii” cavourilor pronaosului, că îngroparea a avut loc într-o biserică voievodală, lângă Curtea domnească din Hârlău. Concluzia care se desprinde sigur este aceea că mormântul este a unui domnitor.
Interesantă pare întrebarea pusă de unii doritori de senzaţii, care vor să ştie dacă nu s-au descoperit armele, sigiliul sau coroana voievodului.
Acestora le răspundem că domnitorul, chiar în timpul vieţii, la intrarea în biserică, lăsa armele la uşa bisericii purtătorului de arme şi niciodată nu intra cu acestea la slujba Bisericii. În „Casa păcii” nu avea ce să facă cu armele. Se ştie că în timpul vieţii intra chiar prin sfintele uşi, în altar. Bineînţeles, nici la înmormântarea lui nu aveau ce căuta armele în biserică. De cele mai multe ori, aceste arme (mai ales la oamenii viteji) erau furate.
Sigiliul domnitorului era distrus o dată cu decesul acestuia, pentru a nu se mai putea parafa acte ulterioare.
Coroana domnească era transmisă urmaşului acestuia, deci, nu avea ce căuta în mormânt.
Singura întrebare, cu adevărat legitimă, ne-o punem, astăzi, cu privire la existenţa unei pietre funerare. Dar şi în cazul de faţă, există posibilitatea ca aceasta să fi fost distrusă în momentul construirii cavourilor ulterioare, sau să nu fi fost pusă, deoarece domnitorul a fost adus în taină şi îngropat; ultima ipoteză părând să se confirme. Numărul celor care au ştiut despre mormântul acesta a fost foarte redus, iar urmaşii n-au ştiut de existenţa sa pentru a-i pune o piatră funerară.
Să-mi fie îngăduit să afirm, poate pentru prima dată, că voievozii se gândeau la locurile lor de veci şi este de presupus că şi-au dat seama de posibilitatea jefuirii mormântului, fapt pentru care adoptau un fel de diversiune. Îşi făureau morminte voievodale dar erau îngropaţi în taină, în alt loc. Poate chiar cronicarii (de la care avem cea mai mare parte a informaţiilor) să fi fost iniţiatorii acestor diversiuni. Ceea ce constatăm, deocamdată, din cercetările arheologice, pare să confirme această ipoteză. Dovada o avem chiar în biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău, unde, chiar dacă au fost descoperite până în acest moment 7 persoane îngropate în această biserică (cu indicii clare că au fost din familii voievodale), nu se ştia nimic de existenţa lor.
Atât mormintele cât şi cavourile (profanate) din biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău au avut veşminte din fir de aur. Nici un mormânt sau cavou nu a fost lipsit de un asemenea indiciu.
C) Domnitorul ?
Revenind la identitatea domnitorului, se pune întrebarea dacă este Petru I Muşat (1375-1391), Alexandru cel Bun (1400-1432), Bogdan III (1504-1517) sau Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) ?
Petru I Muşat nu poate fi în acest mormânt, deoarece mormântul sparge trei pardoseli ale bisericii, construite în perioade diferite. Ultima era a Sfântului şi Binecredinciosului Voievod Ştefan (făcută în 1492).
Este probabil ca Petru I Muşat să fie în această biserică, chiar în mormântul descoperit ultimul, în colţul de nord-vest al pronaosului şi care, momentan, se află în lucru. Acest mormânt nu a spart pardoseala bisericii lui Alexandru cel Bun şi nici pe aceea din timpul Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare. Dacă nu este femeiesc poate se va ajunge la concluzii importante.
Ceea ce putem afirma cu privire la domnitorii enumeraţi mai sus este faptul că cel care a fost legat efectiv de Hârlău, prin naştere, domnie şi lucrări importante, a fost Petru Rareş.
Până în acest moment, toate indiciile duc către el. Nu dorim să supărăm pe nimeni, dar, din respect faţă de adevăr, se cuvin anumite precizări.
Aşa cum am arătat mai sus, anii trecuţi s-au făcut cercetări la M-rea Probota unde se ştia despre Petru Rareş că este îngropat, dar s-au găsit toate mormintele goale! Nici măcar n-au fost folosite! Şi Evdochia de Kiev se pare că a fost găsită la Suceava, deşi Nicolae Iorga susţinuse că a fost înmormântată tot la M-rea Probota. Or, care ar fi fost locul cel mai intim Voievodului Petru Rareş, decât biserica unde era înmormântată mama sa – în biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău (biserică alăturată curţii unde ea a trăit) şi unde voievodul a copilărit.
Această biserică nu i-a fost indiferentă lui Petru Rareş pe parcursul domniei:
În această biserică a fost uns ca domn al Moldovei.
Este prima biserică din Moldova care în 1530, în timpul domniei lui a fost pictată în exterior.
Chiar şi la actuala biserică „Sf. Gheorghe”, se pare că a construit ceva. A acoperit geamurile pentru a se putea extinde pe pereţii exteriori ai bisericii cu registrele iconografice şi se pare că a modificat şi la arhitectura bisericii ştefaniene.
O mare preţuire a arătat acesta şi palatului domnesc de la Hârlău, pe care l-a refăcut, întărit şi mărit.
De ce nu a folosit M-rea Probota, poate istoricii îşi vor răspunde, ţinând seama şi la relaţiile Voievodului Petru Rareş cu ruda sa, stareţul şi apoi viitorul mitropolit, Grigore Roşca, originar tot de pe aceste meleaguri, cu care avea neînţelegeri.
Cum este posibil să fi fost îngropat în Probota, când se ştie şi este acceptat deja faptul că, deşi, Doamna Elena, soţia sa, a avut o atracţie deosebită spre această mănăstire, n-a fost găsită nici ea în mormântul din Probota?
Apoi, se ştie că pietrele mormintelor de la M-rea Probota au fost dăltuite ulterior, la cererea Doamnei Elena Rareş. Aceasta a stat foarte mult timp la Hârlău. Oare nu pentru că voia să aprindă de sărbători o lumânare la căpătâiul soţului? Nu din acest oraş supraveghează zidirea de biserici în Botoşani şi Tg. Frumos?
Este posibil ca Petru Rareş să fi avut o altă viziune asupra gropniţelor domneşti, din moment ce a schimbat M-rea Putna cu Probota, lucrul care i-a făcut pe putneni să-l blesteme (Cronica polonă). Înmormântarea sa la Hârlău să fi fost o lecţie dată boierimii mari, care nu l-a privit cu ochi buni. Cred că a dorit să arate boierimii mari, că a slujit ţara cu devotament, chiar dacă tatăl său nu l-a recunoscut şi lăsat direct în scaun, rămânând la Hârlău, alături de mama sa. Aşa cum deja am afirmat, se ştia că atât turcii cât şi tătarii jefuiau mormintele voievodale şi e de presupus că nu ar fi greşit cronicarul, dar a folosit diversiunea, pentru a duce în eroare pe jefuitori şi a proteja mormintele voievodale. Domnitorii înşişi au dorit acreditarea acestor versiuni pentru a-şi afla, fiecare, odihna.
Apoi, se ridică problema timpului, faptele putând fi distorsionate, dat fiind că între momentul consumării faptei şi momentul consemnării ei se scurgea o perioadă de timp.
Există posibilitatea transferării voievodului, în taină, în biserică, alături de mama sa, având în vedere că între M-rea Probota şi Hârlău, pe drumul vechi, distanţa este de aproximativ 20 km. Aşa se explică şi simplitatea mormântului găsit, fiind fără piatră funerară, ci doar sicriul de lemn, cu ferecătură din metal pe colţuri (atât cât a putut fi reconstituit). Ceea ce este şi mai important, este faptul că deasupra sicriului era pusă o bucată de ţesut, tot în fir de aur (adamica). Mormântul nu a fost distrus de cavouri. Cei care au construit cavoul lui Radu Mihnea Voievod (cel care a fost înmormântat timp de unul sau doi ani în biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău), i-au construit acel cavou în partea stângă, în pronaosul bisericii spre răsărit. Or, dacă mormântul descoperit anul acesta nu ar fi fost al unui domnitor, ar fi fost suprapus acelui cavou construit aproape, în colţul dinspre răsărit al pronaosului. Voievodul Petru Rareş apare şi în pomelnicul ctitoricesc al bisericii „Sf. Gheorghe” Hârlău, alături de Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Doamna Maria, Maria, Elena, Oana, Alexăndrel, Bogdan III, Ştefăniţă, Doamna Elena, Iliaş, Mihnea Radu. Până în prezent, monedele descoperite în biserică sunt în majoritatea lor turceşti. Se ştie că Petru Rareş nu a avut emisiuni monetare. Micul tezaur monetar descoperit în biserică (22 monede) conţine şi monede ungureşti şi polone. Ele sunt un important indiciu de care trebuie să ţină seama specialiştii. De ce tocmai monede turceşti, ungureşti şi polone?
Din pictura bisericilor pictate în timpul său, transpare faptul că Petru Rareş nu era un mare isihast. Abia după moartea sa „Scara” Sfântului Ioan Scărarul se va regăsi mai amplu în pictură. De aceea, înmormântarea într-o biserică de oraş nu contravine simţămintelor sale.
Cercetarea picturii exterioare a bisericii „Sf. Gheorghe”, Hârlău (după fotografiile existente astăzi) ar putea aduce şi alte indicii importante. Prin săpăturile arheologice din această biserică s-a demonstrat (aşa cum susţine şi Dl Prof. Univ. Arheolog Mircea Matei) că bisericile de oraş au fost şi gropniţe domneşti, lucru dovedit până în acest moment la biserica „Sf. Gheorghe” Hârlău şi biserica Mirăuţi, Suceava. Se demontează astfel argumentaţia doamnei inspector amintite mai sus, care susţine că numai mănăstirile adăposteau gropniţe voievodale. O dovadă în plus a faptului că biserica era gropniţă domnească, este aceea că, aflându-se în apropierea Curţii domneşti, adăposteşte unsprezece rânduri de oseminte, între care şi ale unui copil, toate având veşmânt cu fir de aur.
Descoperirile de la această biserică ne obligă să le tratăm cu deosebită responsabilitate având în vedere faptul că se referă la personaje de primă mărime din istoria ţării noastre. Orice afirmaţie legate de acestea trebuie susţinută ştiinţific, fără părtinire, în slujba descoperii adevărului.
Notă: La ora actuală săpăturile sunt în desfăşurare, revista noastră urmând a vă ţine la curent cu evoluţia descoperirilor.

Referinte: 1 Articolul a apărut în revista Candela Moldovei nr.7-8/2001

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Gheorghe_din_H%C3%A2rl%C4%83u  deci aici

3. Stela Cheptea, Un oras Medieval Harlau, Iași, Centrul de Istorie și civilizație Europeana, 2000

Biserica domneasca, Sf. Gheorghe. Fotografie facuta de pe locul fostei curti domnesti. Latura de sud a bisericii.

Una din cele 6 pietre de mormant aflate in pronaos. Sunt depuse in 2004. Cea pe care o vedeti, are pe ea numele domnului Petru Rares.

Detalii de pe piatra de mormant. In partea dreapta se poate vedea numele Petru Rares. Motivul cred ca il cunosteti din text. Se bănuiește ca osemintele descoperite ar fi ale domnitorului.

Pe geamul unui mic chiosc aflat la intrare se afla aceasta vedere, cu Hârlăul din perioada 1892-1904. Reproducerea era acoperita cu o folie de plastic. Am prelucrat putin fotografia ca sa estompez efectele foliei.

Daca cineva mai are fotografii vechi, si doreste sa apara in blog,  sa scrie la comentarii. O voi căuta.

Cautand prin arhiva proprie am mai gasit ceva! Un articol din fostul cotidian Ziarul de Iasi din 4 iulie 2001.

In vizita la manastirea Sangeap-Basaraba, Scobinti, jud. Iasi

De mult timp aveam in plan sa vizitez aceasta manastire, pomenita in uricele de donatii ale domnilor Moldovei. Am gasit astazi o  ocazie de a  ajunge acolo. Cele vazute le voi arata in fotografii.

Dealul Sangeap – Basaraba. Din soseaua care duce spre Harlau, se intra pe soseaua care duce la Primaria Scobinti,  se urca pe soseaua asfaltata pana sus pe platou, la stanga este un drum neamenajat, cu o bariera si un anunt ca intram pe proprietatea manastirii. Cititi ce scrie si mai jos pe anunt sa nu aveti probleme!

Biserica de lemn, situata in vecinatatea unor relee de telecomunicatii!

O frumoasa troita, din fata intrarii in biserica, aici se ajunge urcand pe niste trepte.

Biserica manastirii, vedere laterala. Si in interior este foarte frumoasa. Cand am  ajuns se oficia o slujba religioasa.

De pe platoul cu biserica, in partea de jos, o temelie de biserica, santierul pare abandonat, sau lucrarile suspendate. De asemenea cladirea unde locuiesc calugarii.

Depresiunea Harlau. Orasul Harlau vazut de pe dealul Basaraba, se vad blocurile ANL, cimitirul Eternitatea,aflat pe dealul Viilor

Zona industriala, pantele de est ale dealului Basaraba si satul Scobinti. In ultimul plan un iaz, din salba de iazuri de dupa  dealul Ciresul.

Pantele nord-estice ale dealului Catalina (cel cu situl arheologic, cetatea de piatra dacica)

Se pare ca din eroare, am indicat Dealul lui Voda, ca fiind dealul Catalina. Voi incerca sa inlocuiesc fotografia.

Mi-am insusit critica si in arhiva proprie am gasit o fotografie a dealului Catalina, facut-o acum un an din satul Sticlaria.

Pantele de sud vest ale dealului Mare, Deleni. In prim plan padurea de la vest de Scobinti si islazul comunal.

Va spuneam despre citirea cu atentie a anuntului de intrare pe mosia manastirii Sangeap-Basaraba. Dupa ce am vizitat cu persoanele care ma insoteau biserica, am plecat pe un drum forestier care merge de la biserica spre adancul padurii,  pana am ajuns la o poienita. Fix in 10 minute de la ajungere, unde doream sa stam cu copii in poenita, a venit un (salariat ?) care ferm, a atras atentia despre anuntul de la intrare unde scrie ca accesul este exclusiv pentru a participa la activitati liturgice. Deci ne-a invitat, sa ne luam bagajele si sa mergem sa citim acel anunt. Ne-am conformat si am plecat. Poate daca anuntul era mai explicit nu deranjam inutil personalul manastirii!

Aspectul de pe platoul manastirii este cam dezolant datorita santierului, insa la terminare va fi un loc deosebit de frumos si destul de accesibil. O problema este si drumul de acces care pe timpul de ploaie este dificil daca nu chiar periculos.

Langa biserica, este un stand cu nelipsitele cruciulite,  iconite si suveniruri pe care le vinde o maica.

A fost o excursie minunata. Regretabil este incidentul cu camparea in poenita.

Fotografiile se maresc. Faceti click pe ele.

Complatare : Am gasit un filmulet de 3 min. pe youtube.com cu dealul Catalina si situl arheologic. Este drept nu prea este facut profesionist insa ne putem face o ideie despre ce este vorba.