Un articol, trei erori!

Fiind în Iași, cumpăr de la un tip ce vindea ziare pe stradă, ultimul număr din Ziarul „Evenimentul”. Aici ce să vezi, publică un articol despre primul război mondial, ce are trei erori:

P1070251 (2)

  1. Titlul: „Câmpurile de luptă de la Bacău”. In primul război mondial, frontul principal era în Vrancea, la sud de Bacău. Bătălii (de fapt două bătălii în 1916 și 1917) au avut loc în vestul județului, pe vechea frontieră cu Austro-Ungaria, în pasul Oituz,  unde au căzut peste 100000 de militari.  http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Oituz
  2. Fotografia din stănga prezintă o tranșee cu infanteriști englezi (casca de oțel are o formă inconfundabilă) și este de pe frontul din Franța sau Belgia.
  3. Fotografia din dreapta, este din octombrie 1916, din Transilvania și prezintă niște ofițeri germani și austro-ungari precum și civili, care se uită la militarii morți cu zecile în gara Bartolomeu din Brașov, uciși de o mitralieră austro-ungară. Inamicul a făcut o manevră, a intrat în flancul neasigurat a unei subunități și de aici, în căteva minute a măcelărit o subunitate românească aflată în tranșee. Citiți mai jos și veți avea și fotografia.
  4.  http://www.rumaniamilitary.ro/primul-razboi-mondial-1916-masacrul-din-gara-bartolomeu-brasov

Lipsa din redacții a unui specialist militar, slaba documentare, face să apară articole ca cel de mai sus.

Lasă un comentariu

Filed under istorie, Uncategorized

Mărturii despre războiul de acum 100 de ani.

Constantin Th. Sapatino a fost un cercetas erou al primului razboi mondial. La numai 13 ani era voluntar sanitar si sofer pe ambulanta la spitalul din Harlau (Iasi), iar mai apoi curier pe front, in timpul luptelor de la Oituz. A facut parte dintre grupul vechilor cercetasi care uniti in jurul liderului lor, prof. Alexandru Daia, au reinfiintat cercetasia, dupa o pauza de 53 de ani. Carti publicate: “Trăiri, trăiri…de-a lungul unui veac” (Editura Romfel, 1994) si “O viata cat un veac” (Bucuresti, Editura Semne, 1998). La o adunare a cercetasilor traditionali din 29 noiembrie 1993, Constantin Th. Sapatino si-a rememorat pe scurt experienta din anii 1916-1918. Transcriere inregistrare -introducere: „La adunarea festiva a Asociatiei Traditionale”Cercetasii Romaniei” din 29 noiembrie 1993, organizata in cinstea Marii Uniri din 1 decembrie 1918, va lua cuvantul cercetasul erou Constantin Sapatino, care va prezenta activitatea sa de cercetas in varsta de numai 13 ani in timpul razboiului 1916-1918, cand a indeplinit succesiv functia de sanitar, sofer pe autosanitara (inlocuind soferul decedat de tifos exantematic) si in cazuri extreme, luptator cu arma in mana. Dau cuvantul cercetasului erou, Constantin Sapatino.” -Constanti Sapatino „Stimati contemporani, dragi tineri! In primul rand multumim tinerilor care au venit printre noi si au ocolit formatia organizata de regim (nota: Asociatia Cercetasilor din Romania, redenumita Organizatia Nationala “Cercetasii Romaniei” din 1993), care si-a pus acelasi nume dar care vrea sa fie in fapt o continuare a UTC-ului de trista amintire. Am inceput activitatea de cercetas la varsta de 12 ani. In primul rand prin exercitii desfasurate pe un teren imens care era umplut de blocuri mari de piatra, pe locul unde urma sa se construiasca Primaria Capitalei, sub indrumrea vestitului arhitect Mincu. Nu s-a facut aceasta constructie, pe terenul repectiv se afla astazi Hotelul Intercontinental si Teatrul National, cu anexele lui. Dupa intrarea Romaniei in razboi, nemtii au inceput bombardamentele asupra capitalei, cu avioane, dar si cu zeppeline. Nu exista aparare antiaeriana, se tragea mai mult ca sa se faca zgomot, cu tunuri de campanie. Primul meu contact cu ororile razboiului a fost cand un zeppelin a aruncat o bomba pe strada Covaci, producand multi morti si raniti. Ca cercetas am ajutat la transportul ranitilor si am stat la dispozitia lor pe tot timpul cat au fost spitalizati. Intre timp Romania a fost intr-o situatie foarte proasta, trebuind sa lupte pe doua fronturi. Dupa intrarea triumfala in Ardeal, a inceput ofensiva maresalului Mackensen, cu puternice armate germane, iar pe de alta parte, in sud, cu trupele germane aliate cu trupele bulgare, care dadeau atacuri inspre Romania. In asemenea situatie nu s-a putut rezista si trupele germane se apropiau rapid de Bucuresti. Impreuna cu familia mea m-am refugiat in Moldova, la un conac situat langa Harlau. Ca cercetas am fost repartizat la Spitalul de Harlau, plin cu trupe romanesti in refacere. Am fost sanitar, ajutor la medici. Au fost clipe groaznice. Asistam si ajutam zilnic, vedeam cum se taie cate o mana, cate un picior. Nu existau anesteziante, li se dadea ranitilor cel mult o gura de alcool. La un moment dat au venit niste sanitare (ambulante) Ford din America, repartizandu-se una si la spitalul nostru. Iarna 1916-1917 era groaznica. Conacul unde ne aciuisem era la 20 km de spital. Plecam dimineata si eram un sloi de gheata. Numai datorita calutului meu ajungeam la spital si ma intorceam tot datorita lui. Si mai era o nenorocire, tifosul exantematic Nu existau leacuri pe vremea aceea. Se raspandea prin paduchi infestati. Eram la spital infasurat la toate inchieturile cu tampoane de vata imbibate in camfor. Va spuneam ca ni s-a repartizat o sanitara cu emblema Regina Maria. Era un Ford cu “mustati”. Erau foarte putini soferi pe vremea aceea, fiindca erau si foarte putine masini. Unul s-a imbolnavit de tifos exantematic, si dus a fost. Transportul ranitilor cu carutele din gara CFR pana la spital era groaznic de complicat. Atunci m-am prezentat la comandantul spitalului si i-am spus ca stiu sa conduc masina. S-a uitat ci neincredere la mine, fiindca aratam mai tanar decat cei 13 ani pe care ii aveam. M-a pus la incercare, treaba a mers si de atunci s-a schimbat activitatea mea. Nu mai asistam la scenele groaznice, cu amputari. Conduceam raniti de la gara la spital. Trebuia sa ma feresc de carutele cu cai care nu erau obisnuiti cu acesti monstri de fier. A trecut timpul si la conacul nostru venise Regimentul 23 de artilerie, in refacere. Erau ofiteri, majoritatea rezervisti, cu studii in strainatate. Stateam tot timpul in mijlocul lor si le ascultam povestile. A inceput ofensiva nemtilor, iar atunci regimentul a plecat spre Oituz si m-au luat si pe mine cu ei. Faceam legatura pe jos, cu bicicleta sau calare intre diverse comandamente. In fine, din pacate, asa era situatia, s-a facut pacea de la Buftea. Ne-am intors in Bucuresti, ocupat inca de nemti. A inceput ofensiva armatelor franceze si trupele germane au inceput sa se retraga. Atunci noi, mana de cercetasi care eram in Bucuresti, impreuna cu studentii am cautat sa ocupam Cercul Militar, astazi Casa Armatei, unde se afla comandamentul trupelor germane. Erau pe terasa Cercului Militar 2 posturi de mitraliere, si de cate ori eram mai indrazneti, trageau cate o rafala. Apoi, dupa terminarea razboiului am luat parte la intrarea trupelor nostre in Bucuresti.”

Articol preluat de aici: http://www.europeana1914-1918.eu/en/contributions/6964

Lasă un comentariu

Filed under istorie, Uncategorized

Acum 94 de ani, filologii ieșeni despre numele târgului Hârlău.

In publicația ARHIVA, organul societății istorico-filologice din Iași, în numărul 4, anul 29 din octombrie 1922, în articololul semnat de Margareta Ștefănescu: toponime românești, p.503, susține că numele târgului medieval Hârlău, atestat documentar din 1384 ar fi din…bulgară. Nu comentez argumentele autoarei articolului, doar remarc diversitatea opiniilor privind originea numelui Hârlău.

Un rezumat a ipotezelor: Origine pecineagă, maghiară, cumană, românească.

Personal susțin ipoteza originii maghiare. Am mai scris despre această ipoteză, pe acest blog:

https://harlau625.wordpress.com/2012/03/26/inaintea-venirii-domniilor-musatine-harlaul-era-un-oras-unguresc/

nume Hîrlău_bulgară

Comentariile sunt închise pentru Acum 94 de ani, filologii ieșeni despre numele târgului Hârlău.

Filed under istorie, Uncategorized

Marele logofăt Ion Tăutu, cancelarul lui Ștefan cel Mare

Ion Tăutu  (n. ? – d.1511) a fost  mare logofăt  moldovean în timpul domnitorilor  Ștefan cel Mare (1457-1504) și Bogdan al III-lea cel Orb – fiul lui Ștefan (1504-1517). A fost un om învățat, cunoscător a mai multor limbi străine, un bun cunoscător a regulile diplomatice ale curților străine, fiind trimis în misiuni diplomatice în  Polonia, Turcia și Veneția.

Numele logofătului Tăutu (Tăutul în documentele vremii) a fost consemnat în letopisețul lui  Grigore Ureche  și de Ion Neculce, precum și în sutele de ispisoace, hrisoave, cărți domnești plecate  de la curțile domnești de la Iași, Suceava, Hârlău, Huși, Bârlad, Vaslui sau de pe câmpurile de bătălie ale marelui Ștefan și fiului acestuia Bogdan al III-lea.

Ion Neculce spune că Tăutu, nu  a fost doar cancelar, ci și un trimis excepțional, sol, al domnului, la curțile regilor vecini, după cum consemnează acesta în “O samă de cuvinte” (1732) legenda conform căreia logofătul ar fi fost împroprietărit de către regele Poloniei , după încheierea păcii între Polonia și Moldova în 1499. El a fost răsplătit datorită meritelor sale pe plan diplomatic, fapt confirmat în stăpânirea sa asupra unei părți importante a Țării de Sus a Moldovei, moșii și sate cumpărate și multe  danii din partea domnitorului. Centrul acestor moșii se afla la Bălinești, ținutul Dorohoiului, la 12 kilometri sud-est de Siret, unde se află ruinele curților sale  și biserica zidită de acesta.

„Când au aședzat pace Ștefan cel Bun cu leșii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leși. Și au dăruit craiul leșescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijnița, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuții, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leșescu Tăutului logofătului. Și au pus hotar apa Cirimușul, întru o duminică dimineața.”— Ion Neculce

În iulie 1504, după moartea lui Ștefan cel Mare, domnitorul Bogdan al III-lea a trimis pe logofătul Tăutu cu solie la sultanul Imperiului Otoman pentru a închina țara și a plăti tribut.„Iară împărățiia de bucurie mare cu dragoste i-au priimit și au dăruit toți banii Tăutului logofătului celui mare și i-au adus în țară și au ziditu pre acei bani o sfântă bisérică în satu în Bălinești, ce este la ținutul Sucévii și trăiește pănă astăzi”.

Tot Neculce relatează în O samă de cuvinte despre misiunea logofătului la Înalta Poartă unde, după descrierea vestimentației și îndeosebi a încălțărilor turcești, a covoarelor care erau așternute pe podea, pomenește de faptul că solului moldovean i s-ar fi oferit o cafea fierbinte. Neștiind ce băutură este și cum să o bea și nevrând să se facă de râs, logofătul a dat cana peste cap și și-a opărit limba și gura. Logofătul Tăuru este considerat a fi primul băutor de cafea din Moldova.

„După ce au lui Bogdan Vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.” — Ion Neculce

În anul 1505, logofătul Tăutu a intermediat și negociat, fără succes însă,  căsătoria lui Bogdan al III-lea cu principesa Elisabeta, sora regelui Poloniei, cu scopul de a întări relațiile dintre cele două țări. În urma acestei înțelegeri, domnitorul moldovean a consimțit să cedeze Pocuția către Regatul Polon. Noul rege al Poloniei, Sigismund I (1506-1548) a respins însă căsătoria proiectată, păstrând Pocuția. Acest lucru ducând la războiae și invazii ale polonilor în Moldova, și ale moldovenilor în Polonia.

În 1509, au început o serie de tratative pentru încheierea unui tratat de pace moldo-polon. Acest documenta a fost semnat la 22 ianuarie 1510 din partea Moldovei de către logofătul Tăutu, Isac (pârcălabul de Roman) și boierii Ivancin și Petrică. Tratatul a fost ratificat în martie 1510 și de conducătorii celor două țări, Bogdan al III-lea și Sigismund.

Logofătul Ioan Tăutu a murit în anul 1511, fiind înmormântat în pronaosul ctitoriei sale din Bălinești. Biserica a avut rolul de biserică de curte boierească și necropolă a familiei logofătului Tăutu.

Pisania bisericii s-a păstrat pe zidul sudic al edificiului, într-un chenar, având o inscripție în slavonă (una dintre cele mai mari de acest gen din România) care relatează numai data terminării construcției, nu și data începerii. Textul inscripției este următorul: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, pan Ion Tăutul logofăt a început a zidi această casă (hram) întru numele celui între sfinți, părintelui nostru, arhierarhul și făcătorul de minuni Nicolae, în zilele binecredinciosului și de Hristos iubitorului Domn Io Ștefan Voievod; și s-a săvârșit în anul 7007, luna decembrie 6”. În partea dreaptă a chenarului se află o însemnare cu textul: „Dragotă Tăutulovici”, care dezvăluie că acest Dragotă, fiul lui Tăutu, s-a îngrijit de realizarea inscripției sau a fost făcută poate de el.

Ca urmare, anul 7007 reprezintă anul 1499. Faptul că biserica a fost sfințită abia la 6 decembrie 1499 (de ziua hramului) se datorează faptului că logofătul Ion Tăutu  trimis cu solie în Polonia în anul 1497, era închis de polonezi  la Liov.

Logofătul avea în zonă moșii întinse și o curte boierească la Bălinești.  Pe pereții bisericii au fost găsite grafite din anul 1494, iar patru morminte din pronaos datează din anii 1494-1495 și martie 1499, ceea ce duce la concluzia că în acei ani biserica era aproape terminată, nefiind terminată probabil pictura și nefiind înzestrată cu odoare.

După cum scrie N.Iorga în Istoria Bisericilor Românești, ed.Ministerului de Culte, 1929 București,  vol.I, p.102, logofătul a mai zidit o biserică Uspenia în târgul Iașilor pe la 1491 sau 1492, care nu s-a păstrat.

În Hârlău este o stradă ce poartă numele marelui logofăt Tăutu. Iar o casă boierească unde   aproape 100 de ani a funcționat  oficiul postal, iar în prezent este Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, traditional este denumită casa Tăutu, fără a exista documente care să ateste acest aspect, casa fiind construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, și ar fi aparținut unui urmaș a logofătului Tăutu.

Este totuși posibil ca marele logofăt Tăutu să fi avut o reședință în târg, pe timpul șederii domnului la curtea domnească din Hârlău. Însă nu s-au păstrat documente în acest sens.

Din documentele ieșite de la cancelaria curții domnești din Hârlău știm când a fost aici. De la numirea pe funcția de logofăt, s-a păstrat un prim document, din 11 martie 1475 și este dat la Suceava.

Un prim document unde apare ca logofăt Ion Tăutul, la Hârlău este din  5 ianuarie 1477, deci cu nouă ani înainte de refacerea curții domnești din Hârlău (1486), Ștefan cel Mare printr-o scrisore, își exprimă mulțumirea către Brașoveni, care i-au trimis vești despre prietenul său Vlad Țepeș, și roagă să fie înștiințat în continuare despre soarta acestuia. Documentul este în limba latină și se termină cu formula: Ex Harlo, die dominico ante Epiphaniam domini, anno domini, millesimo quandringentesimo septuagesimo septimo. La Hârlău, duminica dinaintea  zilei Epifaniei, anul domnului 6985.( I. Bogdan vol.II, doc.CLII, p.341,342).

La Hârlău, logofăt Tăutu apare în documente interne la 3 ianuarie 1497. Ultimul document,  dat la curtea domnească de Bogdan al III-lea voievod, unde apare bătrânul logofăt a lui Ștefan cel Mare, datează din 21 septembrie 1510. Este înlocuit cu logofătul Totrușan (sau Trotușan cum apare în unele studii).

Extras din volumul în pregătire : Curtea Domnească din Hârlău – Documente interne și externe ale cancelariei domnești 1497-1631 ce va apare în 2017.

Referințe:

Grigore Ureche – „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”

^ Ion Neculce – „O samă de cuvinte” (Ed. Junimea, Iași, 1972), p. 10

^ Grigore Ureche – „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”

^ Ion Neculce – „O samă de cuvinte” (Ed. Junimea, Iași, 1972), p. 11-12

N.Iorga  Istoria Bisericilor Românești, ed.Ministerului de Culte, 1929 București,  vol.I, p.102.

Ioan Bogdan Documentele lui Ștefan cel Mare, vol.I, hrisoave și cărți domnești (1457-1492) Editura Socec&Co. 1913 București. (I. Bogdan vol.I). Ioan Bogdan.

Documentele lui Ștefan cel Mare, vol.II, hrisoave și cărți domnești (1493-1504) Editura Socec&Co. 1913 București. (I. Bogdan vol.II).

Documente privind Istoria României, veacul XVI, A.Moldova, vol. I (1501-1550), Ed. Academiei Române, 1953 București. (DIR XVI, vol.I)

Mitropolia Moldovei și Sucevei – „Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei” (Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974), p. 129

Comentariile sunt închise pentru Marele logofăt Ion Tăutu, cancelarul lui Ștefan cel Mare

Filed under istorie, Uncategorized

500 de ani de la prima atestare documentară a satului Lețcani.

La 10 decembrie 1516, la curtea domnească din Hârlău, Bogdan al III-lea voievod, fiul și urmașul la tron a lui Ștefan cel Mare, dă un ispisoc de întărire lui Cozma Șarpe postelnicul, care cumpără de la Marușca și sorei acesteia Zoica nepoatele lui Giurgiu, satul Lațcani (Lețcani n.n.) pe Bahlui. Hrisovul este scris de Ivanco Diac, iar logofăt este Totrușan. Probabil bătrânul logofăt a lui Ștefan cel Mare, Tăutul a murit între timp. DIR XVI volumul I, p. 102- 103. De menționat că acest act dat de Bogdan al III-lea voievod, este actul de primă atestare documentară a satului Lețcani, județul Iași.

La acea dată Lețcanii era în ținutul Iașilor și ținea de  ocolul curții domnești din Iași.

Din Catagrafiile Visteriei Moldovei, II, Ținutul Iași (1820-1845), erau două sate Lețcani: Lețcanii Noi, din ocolul Copou, care era pe moșia hatmanului Iordachi Balș, și Lețcanii Vechi, care era tot în ocolul Copou, pe moșia harmanului Constantin (Constandin în text) Paladi.

Lețcanii Noi, avea 76 de locuitori. De sat depindea și un cătun Căcărăzeni.

Lețcanii Vechi, cu cătunul Brătuleni, avea doar 54 de locuitori.

In catagrafie este și o adnotare care se arată că locul este îndestulat, locuitorii mai lucrează și în târg în Iași, însă au probleme din cauza revărsăii Bahluiului, care le inundă imașul.

La mulți ani satului, care în prezent, este sediul unei comune prospere Lețcani.

Referințe:

Documente privind Istoria României, veacul XVI, A.Moldova, vol.I (1501-1550), Ed. Academiei Române, 1953 București. (DIR XVI, vol.I)

Catagrafiile Visteriei Moldovei (1820-1845), II Ținutul Iași Partea I (1820) Casa editorială Demiurg, 2013 Iași, p.105-106 și 108-110.

Extras din volumul în lucru  „Curtea Domnească din Hârlău – Documente interne și externe ale cancelariei domnești 1497-1631”, care va apărea în 2017.

Comentariile sunt închise pentru 500 de ani de la prima atestare documentară a satului Lețcani.

Filed under istorie

Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, la 10 ani de la înființare.

Mâine 20 iulie 2016, se împlinesc 10 ani de la înființarea Muzeului Viei și Vinului din Hârlău.

Un scurt istoric al muzeului pe pagina web.

http://www.muzeulvieisivinului.ro/Despre-muzeu-2/,Istoria-muzeului-15

Pe Facebook, momentul aniversar a fost marcat cu o invitație de aniversare:

aniversare muzeu

La mulți ani, Muzeului Viei și Vinului din Hârlău!

Festivitățile aniversare și programul se vor anunța printr-un afiș!

Comentariile sunt închise pentru Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, la 10 ani de la înființare.

Filed under istorie

Revoltă peste Prut în mediul academic.

A fost o dată ca niciodată la București o bibliotecă virtuală, cu sute de mii de cărți, publicații, anuare ale Academiei Române, monitoare oficiale și câte și mai câte documente în biblioteca virtuală a Bibliotecii Metropolitane București. Situl era o mană cerească pentru cercetători, istorici, studenți la istorie, amatorii de istorie,  (care sunt și eu). ERA! Acum peste o lună în mod suspect, platforma care opera biblioteca virtuală a intrat în mentenanță și a murit. Tipic românesc. Am mai intrat pe pagina web, să văd dacă și-a revenit. Nu, același anunț ne face cunoscut că este tot în mentenață. Adică a murit.

Citeam zilele acestea pe un blog, de altfel interesant din R.Moldova   http://www.kishiniov.eu/ro/cum-sa-ti-bati-joc-profesionist-de-cultura-romana-cazul-bibliotecii-digitale-daco-romanica/

care se plângea de aceiași durere. Strigătul de dezamăgire a fost preluat și de zeci de persoane, care comentează aceată situație. Ce este totuși de făcut?

Întăi să aflăm cine este stăpânul acestei instituții de cultură: Biblioteca Metropolitană București. Să facem cunoscut și presei această situație.  Să ne adresăm instituției care patronează BMB. Poate că totuți se va mișca ceva. Dacă nu, să anunță înmormântarea și parastasul și trecem la capitolul pierderi și această instituție de cultură. Nu este nici prima și nici ultima care moare.

Dacă cineva, poate da o mână de ajutor, să ne dea un sfat, sau să facă demersul necesar.

Referințe:Pagina bibliotecii virtuale a Bibliotecii Municipiului București  http://www.digibuc.ro/

 

Comentariile sunt închise pentru Revoltă peste Prut în mediul academic.

Filed under istorie, Uncategorized