Monumentul lui Mihai Eminescu din Iași – amintiri din 1925

“Cotrobăiala” prin documentele vechi, are și unele satisfacții. De multe ori, nu găsești ce cauți și dai întâmplător de lucruri inedite. Astfel citind revista “Ioan Neculce”, buletinul muzeului municipal Iași, fascicula V din 1925 (apărut în 1926 la Institutul de arte grafice “Viața românească” din Iași), la pagina 342, am găsit procesul verbal nr. 70 din 23 octombrie 1925 a ședinței Asociației “Ateneul popular din Tătărași în Ardeal”, sub conducerea lui C.Ifrim. La ședință s-au discutat chestiuni de actualitate și despre inițiativa construirii unei statui a poetului Mihai Eminescu în Iași.

După cum se știe statuia aflată la Fundație (Biblioteca Universitară “Mihai Eminescu” din Iași), a fost dezvelită abia în 1929, fiind realizată prin subscripție publică,  autor fiind sculptorul Ioan Schmidt-Faur.

Statuia Eminescu Iasi

Inițial statuia a fost în față la universitate, iar din 1954 se află pe locul cunoscut astăzi.

Interesant este că,  la acea ședință unde s-a hotărât ridicarea acestei statui, s-au mai relatat amintirile unui persoane în vârstă de 90 de ani, Carol Galezowski, care cu 40 de ani în urmă ( în anul 1885, când Eminescu mai era încă în viață n.n ) un maior (viitorul general) Șerban Pascu, cu câțiva soldați au ferecat în coliere de fier crengile teiului lui Eminescu.

Teiul Eminescu

…Sunt vreo 40 de ani, spunea acesta, eram într-o zi de vară, în grădina Copou, unde am găsit pe maiorul Șerban Pascu, (fost general), care a trăit în orașul Iași, însoțit de un număr de soldați, pe care-i pusese să lege cu cercuri de fier, crăcile frumosului și secularului copac de tei, aflat în mijlocul grădinii Copou și sub care este știut, se adăpostea adeseori talentatul poet Eminescu, în tovărășia muzei sale Veronica Micle, unde se inspira și compunea acele duioase poezii din care și azi sorbim cu nesaț.

Teiul, astfel  fiindu-i ferecate crăcile cu cercuri groase de fier, există și astăzi (1925), în grădina Copou, și numai el ne mai amintește de timpurile și oamenii, de pe vremuri și acum vine ca o mărturie și declarația bătrânului nonogenar, Carol Galezowski”

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Domnița Ruxandra (II)

Viața de roman a doamnei Ruxandra Lupu, fiica nefericită a domnului Vasile Lupu, m-a impresionat. Am citit mai demult o poveste romanțată în cartea lui Nicolae Gane „Trecute vieți de domne și domnițe” editura Socces 1933, București, p.273 și următoarele, apoi diferite scrieri istorice, ce fac referire la aceste evenimente.

Acum  un an scriam pe acest blog povestea domniței Ruxandra (am găsit în unele lucrări și numele de  Ruxanda) https://harlau625.wordpress.com/2014/02/04/domnita-ruxandra-lupu-un-destin-tragic/

Iată că acum câteva zile, am găsit în revista Ioan Neculce, fascicula 5 din 1925, p. 1-39, un articol semnat de Sever Zotta: Mănăstirea Golia. Când prezintă istoria mănăstirii în secolul XVII, autorul ne-a lăsat și împrejurările în care mănăstirea a primit danii date prin testament de doamna Ruxandra.

După tragica moarte a bătrânei doamne Ruxandra la mănăstirea Neamț, de mâna unor cazaci mercenari, lefegii ai regelui Ioan Sebiețki al Poloniei, în alte surse de mâna unor joimiri (mercenari moldoveni), ce au invadat Moldova (1687), la 1 mai 1689, Grigori Proin mitropolit Laodichias, egumen al mănăstirii Golia, vine cu un sobor  de călugări, cu o plângere la  Vasile Cantacuzino, fost paharnic, pentru bucate și pâine, rămase de la doamna Ruxandra, și pentru moșia Preutești.

Doamna Ruxandra prin diată (testament), lasă ca după moarte, moșia Preutești pe Jijia, să fie dată  danie mănăstirii, ca o reparație materială pentru daunele suferite de mănăstirea Golia în război, “stricăciuni făcute de oștile leșești”.

Vasile Cantacuzino fost voievod (1684-1685),  face dreptate mănăstirii, și-i dă bucatele Doamnei, scăzând cheltuielile făcute pentru scoaterea lor din mâna lui Krupenschi vistiernicul, stăpânul de la Feredeni, care se pare că era acuzat că “a lucrat cu craiul leșesc”.

Mănăstirea Golia avea să aștepte un an până ce Vasile Cantacuzino voievod, a revenit în Moldovei după ce un an a fost dus în Țara Românească, să facă dreptate.

Intre timp mănăstirea Golia a trecut sub ascultarea preasfințitului părinte Iacov, ce a fost Arhiepiscopul Țaringradului, și a toată lumea Patriarh. La acea dată mănăstirea Golia era închinată.

Pentru a se face cercetarea acestei pricini, sunt trimiși Velicico Costin hatman și Iordache Ruset, mare vistiernic, “ca să ia samă singur sfinția sa, împreună cu boierii Domniei mele și cu egumenul de la Trei – Ierarhi, câtă pâne a rămas să mai dea Cantacuzino”.

Cantacuzino, care era rudă a doamnei Ruxandra, a mai plătit și alte datorii rămase de la răposata, iar la schimb pentru satul Preotești, a dat satul Lăzorenii sub stâncă, la apa Jijiei în ținutul Iașului.

Se pare că  acest conflict dintre egumenii mănăstirii Golia și Trei Ierarhi nu s-a stins. Din timpul domniei lui Constantin Cantemir, s-a păstrat o carte de judecată,  care este o confirmare a cărții Patriarhului Iacov. Aici sunt în rezumat prezentate împrejurările morții doamnei Ruxandra, mătușa lui Vasile Cantacuzino. Cauza este judecată de Divanul Domnesc, iar hotărârea dată întărește actele de danie anterioare ale mănăstirilor.

Cercetarile mai recente au stabilit că Vasile Cantacuzino din neamul Cantacuzinilor de la Deleni, era de fapt nepot de văr al Ruxandrei. Bunica lui, soția lui Iordachi Cantacuzino – vistiernic, fiind sora mamei Ruxandrei, amândouă fiice ale lui Constantin Bucioc, mare vornic, care a avut un sfârșit tragic fiind ucis prin tragere în țeapă de Skender Pașa la 1620.

Golia- fototeca ortodoxiei

Fotografia din  Fototeca ortodoxiei Românești – biserica mănăstirii Golia din Iași.

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Vernisaj de expoziție la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău

Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi organizează la Muzeul Viei şi Vinului din Hârlău, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi şi Societatea Culturală „Petru Rareş” din Hîrlău, expoziţia temporară Meşteşugul pierdut. Ceramica în rituri funerare. Vernisajul va avea loc vineri, 27 februarie 2015, ora 12.00, iar expoziţia va fi deschisă publicului până la data de 19 aprilie 2015. Curatorul expoziţiei este Ovidiu Focşa, muzeograf în cadrul instituţiei ieşene.

http://www.muzeul-moldova.ro/EvenimenteDetalii.aspx?ID=12348

Meșter olar_1

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

File de istorie – Hârlăul în primul război mondial.(I)

In ultimul număr al ziarului Observatorul Militar din nr.7 din 25 februarie – 3 martie 2015, p.9 (http://www.presamil.ro/ultimul_nr/index.html#1/z ), articolul “Scurt istoric”, autor Irina – Mihaela Nedelcu, găsim istoria primului regiment automobilistic din armata română.

La 1 martie 1917, Marele Cartier General dispus în Iași, în clădirea actualului Spital Militar de Urgență “Dr.I.Czihac”,  str. BERTHELOT HENRI MATHIAS nr. 7-9, IASI, în baza decretului regal ia ființă Regimentul de tracțiune automobilă.

Regimentul avea 3 batalioane de automobile, autocamionete, autocamioane, o companie de motomitraliere.

Ca parte sedentară 1 batalion depozite, o școală de șoferi.

Coamandantul regimentului era colonelul Alexandru Polyzu (să fie rudă cu avocatul Polizu-Micșunești, stăpânul de la conacul și a  moșiei Maxut?).

Crucea roșie frontAutosanitară a Crucii Roșii Române, în 1917

Din documentația pe care o dețin, rezultă că la Hârlău, exista un atelier de reparații auto a armatei, în localul “Moara lui Zaharia”, fosta autobază ITA Hârlău, în prezent Autobaza “Codreanu” Hârlău.

Atelierul a fost înființat la 16 septembrie 1916, din ordinul Ministerului de Război. Mai existau ateliere similare la Iași, Botoșani, Vaslui și Bârlad.

Tot atunci s-au înființat 2 școli de șoferi.

Referință: Buletinul căilor ferate române, anul VII, nr.2, 15 iunie 1919 p.42-43,  și nr.3 din 15 august 1919, p.64-66.

Cu toate că armata română a fost mobilizată în 1914 și 1915, nu s-au asigurat decât în mică parte nevoile de transport auto ale armatei, la care se mai adăugau pierderile din campania din Transilvania și Câmpia Română din toamna anului 1916.

Armata I, aflată în refacere în spatele frontului, avea un deficit uriaș de 444 de automobile, 176 de camioane, 218 autosanitare (și alte mijloace).

Armata a II-a, aflată pe front avea un deficit de 25 automobile, 75 autocamioane, 148 autosanitare.

Cât despre automobile, erau de toate națiile și mărcile: Renault (Franța), Pakard și Ford (SUA), Adler (Germania), Berna Sauer (Elveția).

tun AA 1916Autocamionetă cu semiremorcă cu tun AA (antiaerian) în 1917.

Mai citiți și https://harlau625.wordpress.com/2012/02/24/acum-95-de-ani-despre-harlau-si-razboiul-pentru-reintregirea-tarii/

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Hârlăul – rezultatele recensământului general din 6 aprilie 1941

Într-o lucrare publicată în 1943, “Indicatorul localităților din România – datele recensământului general din 1941″, am găsit câteva aspecte interesante privind populația și locuințele din România în anul 1941.

Harlau 1941

La acea dată, Hârlăul se afla în județul Botoșani. Capitala județului era la Botoșani, iar un alt oraș era Ștefănești (Prut).

In 1941, erau incluse în aria administrativă a Hârlăului, localitățile Deleni, Maxut și Pârcovaci.

Hârlaul și cele 3 sate incluse aveau 2.107 clădiri și o populație de 9.527 de locuitori, o creștere de populație cu aproape 500 persoane, față de recensământul din 1930, când erau 9074 de locuitori.

După 70 de ani populația era  aproape cât a orașului Hârlăul și satului Pârcovacii la 2011 (10.905 locuitori).

Lăsați un comentariu

Filed under Uncategorized

Rusia și boierii Moldovei, la 1824

După 1824, iluziile legate de intențiile rusești fiind repede risipite, o seama de boieri moldoveni și-au manifestat cu putere ostilitatea fața de Rusia, implicându-se în acțiuni conspirative, uneori prin intrigi, alteori prin mijloace de propaganda politica, precum elaborarea unor proiecte cu veleități constituționale (până spre 1840).

Aceste grupuri politice boierești de inspirație carvunara (mișcarea cărbunarilor din Italia n.n.) nu erau expresia unor interese de clasa (boierimea “secundara”, în cazul de fata), ci a opoziției fața de oligarhismul marilor familii, adunând boieri de neam din toate “clasurile” și, după 1830, tot felul de alte persoane, fără criterii de distincție sociala, dar neapărat pământeni, care erau gata sa adopte un anume proiect politic de interes general.

Nucleul era format din câțiva reprezentanți ai unor familii ale marii boierimi de neam, dar din afara protipendadei (Cuza, Miclescu, Crupenschi, Râscanu, Vârnav, Carp, Sion, Rosetti-Baston, Sturdza – “ramura cadeta” etc.), având o pondere politica minoritara, dar o forta politica mult mai mare. Spre 1826, vistiernicul Dumitrache Ghica adunase în jurul sau un grup de interesați, căruia domnul Ioniță Sandu Sturdza le-a lăsat țara pe mâna, în schimbul promisiunii de a susține năzuințele de domnie ale beizadelei Nicolae Sturdza, căsătorit cu fiica lui Ghica.

Un context foarte delicat s-a creat în 1826: pe de o parte, Sublima Poarta a trimis un firman pentru scoaterea grecilor din egumenii; pe de alta parte, Rusia a trimis Portii un ultimatum, cerându-i retragerea completa a trupelor otomane din Principate si tratând înlaturarea egumenilor greci ca pe un act de ostilitate. În acest context, mitropolitul Veniamin Costache si unii boieri au preconizat asezarea ca egumeni, în locul grecilor, a unor arhierei pamânteni adusi din Basarabia, deci agreati de oficialii rusi; pe aceasta linie, s-a sustinut candidatura lui Varlaam Cuza la scaunul Episcopiei de Husi. Gruparea lui Dumitrache Ghica s-a raliat acelora care, în frunte cu vornicul Vasile Miclescu, sustineau pe ieromonahul Sofronie Miclescu. Momentul marcheaza conturarea unei grupari boieresti cu fatisa atitudine antirusa, care socotea ca apropierea de Rusia nu înseamna decât o schimbare de dominatie, care putea sa aduca o nedorita schimbare a asezamintelor si a cutumelor de ocârmuire.

Acesta este un fragment din lucrarea lui Cristian PLOSCARU: “Micleștii și disputele boierești din Moldova la 1826″.     http://www.postdocssu.acad.ro/activitate/lucrari/iasi/ploscaru_cristian_articol.pdf

In Catagrafiile visteriei Moldovei din 1830, aflăm că vistiernicul Dumitrache (Dumitrachi în text) Ghica, era stăpânul satului și moșiei Râuseni din ocolul Jijia, ținutul Hârlău. De asemenea avea vii în Cotnari, unde lucrau 38 de vieri ce țineau de casa vornicului Dumitrache Ghica.

La Deleni, aflat la 1830 în ocolul Miletin,  era stăpân vornicul Iorgu (Iordachi) Ghica.

https://harlau625.wordpress.com/2011/02/09/o-poveste-despre-o-mare-familie-de-preoti-din-deleni/

La Feredeni, stăpân pe sat și moșia era la 1830 spătarul Grigore Crupenschi. Acesta avea și  moșia Buimăceni, prăvălii în târg la Botoșani și Hârlău, vii la Cotnari.

Referințe Catagrafiile visteriei Moldovei  (1820- 1840)  V. Ținutul Hârlău – Partea I (1820) Editura Demiurg Plus.

De observat că problema mănăstirilor închinate, era o problemă politică încă din 1830. Se observă implicarea externă a Rusiei și Turciei. Problema își va găsi o rezolvare abia sub domnia lui A.I.Cuza  prin secularizarea averilor mănăstirești la 1863.

Această poziție antirusească (care a fost alimentată și de anexarea ținuturilor Moldovei dintre Prut și Nistru la 1812, și intervenția militară a Rusiei din 1848) se va adânci în anii 1877-1878, și va duce sub regele Carol I la o alianța cu Austro-Ungaria ca o asigurare contra amenințărilor Rusiei țariste.

Mai multe, despre familiile boierești din ținutul Hârlău în lucrarea în curs de tipărire: Ținutul Hârlău – sate, târguri, mănăstiri (1399-1834).

copertă Ținut_1

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Un fapt istoric puțin elucidat de istoriografia românească.

Un fapt istoric puțin elucidat de istoriografia românească. Unde sunt cei 100000 de oameni luați de Ștefan cel Mare din Podolia și Galiția în 1498?

In Letopisețul Moldovei, atribuit lui Grigore Ureche, spune că în anul următor învingerii polonezilor lui Ioan Albert la Codrii Cozminului, la 23 iunie 1498, Ștefan cel Mare, a adunat oastea și a întreprins în Polonia un atac fulger punitiv. A ars mai multe cetăți și târguri și a luat multă pradă însă și mulți prizonieri. Prizonierii de etnie ruso-ruteană și nu leșească (polonă). (Letopisețul lui Ștefan cel Mare – ediție îngrijită de Gheorghe Mihailă apărută în editura Academiei Române, 2006 București, p. 49).
Istoricii români dar și străini apreciază că Ștefan cel Mare, a adus în țară între 100.000 și 150.000 de oameni (Analele Putnei I 2005, p.69-78).
Istoricii apreciază ca fiind mai aproape de adevăr, un număr de 100.000 de oameni.
Unde a dus Ștefan cel Mare această populație, având în vedere că la acea dată populația Moldovei era redusă de desele războaie purtate de Ștefan cel Mare în ultimii 35 de ani și pierderile datorate năvălirilor turco-tătare, maghiare și polone? Populație care la 1591 (potrivit catagrafiilor visteriei Moldovei) nu depășea 400.000 de mii de oameni?
Documentele domnești nu dau informații despre aceste așezări de populație.
Singurele dovezi sunt cele indirecte. Nume de sate și analiza numelor de persoane din documente domnești.
In ținutul Hârlău, se pare că a fost o puternică colonizare a satelor și cuturilor (cătunelor) dar și târgurilor cu această populație ruso-ruteană.
Astfel în documente se amintește de sate cu numele de Ruși: unul mai sus de Deleni, Ruși aproape de Belcești, Ruși pe Sitna pe marginea de nord-vest a târgului Botoșani. Unele sate au clar o origine slavă: Scubinți – actualul Scobinți (Skoba – scoabă), Cepleniți, alt nume Ciaplinți (Ceplenița) care are un nume ce aduce cu ruteanul Ceplea – bâtlan, Buhalniți (Buhalnița), Verbăuți în prezent dispărut,( aproape de Belcești).
Un alt sat chiar dacă nu era în ținutul Hârlău, este în vecinătate, este vorba de Vorona (Voronka – cioară).
De asemenea să nu uităm toponime din zona unde s-a așezat această populație ruso-ruteană: Dealul Gradiștea, dealul Horodiștea, dealul Camenița (partea a Dealului lui Vodă), Zlodica – care are la origine un cuvânt de origine ruteană – tâlhăriță, Dealul Holm (holm-deal în limba rusă)
In 3-4 generații, aceste populații s-au deznaționalizat. După 300 de ani, în catagrafiile visteriei Moldovei, doar numele unor familii mai aduce în amintire despre importanta populației ruso-ruteană adusă de Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XV.
In Catagrafiile visteriei Moldovei din 1820, găsim numele de Rusul, Hrițcu, Herghelegiuc, Velniuc, Coșciuc, Stețcu, Tescu, Timofti, Costiuc, Feciuc, Ostahi, Muscalul etc.(Catagrafiile visteriei Moldovei – p. 92-95 Scobinți)
In secolul XVIII-XIX un nou val de populație ruso- ruteană pătrunde în Moldova. Aceștia sunt bejenari săraci din actuala Ucraină, care de sărăcie și datorită opresiunii imperiilor țarist și austriac se așează în Moldova.
Acestă aducere a unei populații ruso-ruteană în vremea lui Ștefan cel Mare și așezarea pe o moșie pentru înființarea unui sat, mai are un precedent. La căsătoria lui Ștefan cel Mare cu cneaghina Evdochia, fiica țarului Semeon Olelkovici a Kievului, aceasta a venit cu 100 de familii de etnie rusă care au fost așezate pe o moșie cu pământuri mănoase, dată în dar de nuntă de Ștefan cel Mare, pe cursul mijlociu al Bahluiului, aproape de Belcești. Localitatea s-a numit din vechime Ruși.
Cât despre condiția socială a acestor dezrădăcinați aduși în Moldova, problema este și mai complicată. Cei care au studiat problema, înclină să accepte ipoteza că în majoritatea au fost așezați ca vecini (iobagi, șerbi) pe moșiile domnești și boierești, posibil și pe moșiile unor mănăstiri. Nu există documente care să lămurească acest aspect istoric.
Referințe: Catagrafiile visteriei Moldovei din 1820 vol.V, Ținutul Hârlău Partea I (1820)
Mircea Ciubotaru -articolul – O problemă de demografie istorică de la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare.
Extras din lucrarea în pregătire: “Ținutul Hârlău, sate, târguri, mănăstiri”, care va fi lansată în curând.

2 comentarii

Filed under Uncategorized