Catagrafiile visteriei Moldovei din 1820 privitor la cătunul Bădeni.

Ce este o catagrafie? Potrivit DEX este un recensământ, și vine din neo-greacă kataghrafi. Originea neo greacă ar duce cu gândul la perioada domniilor fanariote. Insă catagrafiile visteriei le găsim și la 1591 și anii următori,  aproximativ la fiecare 7 ani.

Catagrafiile visteriei Moldovei, erau lucrări complexe pe care le poruncea domnul Moldovei. Ele erau un recensământ a liuzilor (liudi – oamenilor) care aveau obligații fiscale către visteria Moldovei, dar și scutelnicii, mazilii, ruptașii, slujbașii volnici, evreii, străinii etc.

Din aceste catagrafii se pot afla date (incomplete) despre populație, localități, moșii, așezăminte bisericești, starea unor populații, mișcările de populație. Deci populația Moldovei (până la catagrafiile din 1834) se poate doar aproxima.

Interesante date am găsit în catagrafiile visteriei Moldovei din 1820, privitor la satul Bădeni, comuna Scobinți. De menționat că în catagrafiile din 1742, cătunul nu apare.

Bădenii, era un cut (cătun- deci avea sub 10 case) și împreună cu cutul Buhalnița, țineau de satul Ceplenița, pe moșia spătarului Mihalache Canta (despre care voi scrie altă dată). Satul era în Ocolul Bahluiu, ținutul Hârlău.

Din păcate datele din catagrafii, prezintă cumulat,  tot satul Ceplenița și cele două cătune. Erau recenzate 327 de persoane.

Cele mai reprezentative nume sunt: Pricop, Huțanul, Hrițcu, Răileanu, Dumitrașcu, Gavril și un anume Toader vornic.

Satul era considerat de starea a II-a (din cele trei stări). Explicația dată în catagrafii: Starea locuitorilor acestor cătune este bună, aceștia își pot asigura cele necesare vieții din munca câmpului (fiind o moșie mare) din munca la livezi, vii, podgorii.

(Catagrafiile Visteriei Moldovei pe 1820-1845 V. Tinutul Hârlăului, partea I (1820) Casa Editorială Demiurg Plus, 2013, Iași, p. 74-87).

Din cercetările arheologice și din lucrările istorice apărute, cătunul Bădeni a existat aproximativ pe locul unde este biserica actuală – o biserică de lemn, iar în continuarea,  erau câteva case sus, pe pantele de est ale Dealul Bisericii, de teama inundațiilor periodice ale Bahluiului. Se pare că accesul la șlehul mare  – drumul domnesc, cel din lungul Bahluiului, care ducea de la Hârlău la Ceplenița, Belcești, Iurghiceni (Ierbicenii de astăzi), în drumul domnesc ce unea Tg. Frumos din Cârligătura, cu Iașul se făcea probabil pe unde este drumul asfaltat ce astăzi duce la biserică.

La 1779, probabil exista o bisericuță din lemn, deoarece pe o notiță apărută pe un ohtoih, rezultă ca acestă carte de rugăciuni a fost cumpărată de Iordache Cantacuzino vel vornic, stăpânul de la Ceplenița, carte ce s-a dat sfintei biserici din Bădeni, ținutul Hârlăului.

Fântâna din fața bisericii este veche, probabil din vremea primei biserici din lemn, și bănuiesc că la acea dată era singura din cătun. Păcat că în zilele noastre este colmatată cu gunoaie și resturi de plante. Este abandonată, fiind folosită doar de rândunele care și-au făcut cuibul. Pot spune, cu rezerva că este doar o presupunere,  că este cea mai veche construcție din sat. De asemenea presupun că în cei 300 de ani, Bahluiul trecea pe undeva mai aproape de biserică și casele de pe Dealul Bisericii. Alunecarea continuă a dealului a dus la mutarea cursului Bahluiului către est. Lucru care se poate vedea și astăzi.

Probabil că o cercetare arheologică a zonei, ar descoperi multe taine ale vechiului cătun. In zonă, pe locul unde a avut casa Săndulache Georgel, casă care s-a distrus datorită unei alunecări de teren, s-a găsit ceramică din cultura Cucuteni.

bisericuță_lemn

Mai multe în lucrarea: Miron Dumitru – „Ținutul Hârlău – târguri, sate, mănăstiri”, editura PIM Iași, p. 115. (Cartea se poate împrumuta  la Biblioteca Orășenească Hârlău).

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

O taină ascunsă de tainițele bisericii fostei mănăstiri din Zagavia.

Că în Zagavia, a fost un schit și apoi o mănăstire, se cunoaște din scrierile și publicațiile apărute în ultimul timp. Mai puțin se știe ce cele două pietre de mormânt ce aminteau de un fost episcop cârmuitor al episcopei Hotinului, pe nume Amfilohie și arhimandritul Iustin, stareț al Mănăstirii Zagavia.

Am consultat două lucrări: Arhiereu doctor Veniamin Pocitan – Istoria mitropoliei Proilaviei și a vechii episcopii a Hotinului, apărută în 1936 în București, și Preot C.Bobulescu – Schitul Zagavia articol apărut în publicația Miron Costin vol.VII, 1919 apărută la Chișinău, p.39-45.

Carte Zagavia

In anii ’30 ai secolului trecut s-au făcut săpături în terenul din preajma fostului schit și în biserică, ocazie cu care a fost găsit mormântul fostului episcop de Hotin, Amfilohie. Citez din lucrarea arhiereu doctor Veniamin Pocitan, p. 48-49.

Cercetându-se cu atenție interiorul bisericii schitului Zagavia, am dat peste o nișă semicirculară în peretele bisericii, în partea de nord a nartexului,în care se găsește o lespede mormântală întreagă, lucrată din piatră obișnuită, de 1,10 pe 0.56 metrii, având o inscripție, destul de bine păstrată și alăturea de dânsa o altă lespede, având doar antetul unei inscripții. Amândouă lespezile sunt în așa fel așezate, încât fac impresia unei singure bucăți. Sub lespedea întreagă simplă, se găsește înmormântat, cum arată inscripția arhimadritul Iustin.

Iată ce scrie pe piatră: „Sub această piatră cioplită se odihnește mutatul trup al arhimadritului Iustin, care a fost 24 de ani protosinghel deplin Schiturilor Zagavia și Zbierenilor, încât sporind și moșia Prăjeni, precum și toate vederate  prin numitul câștigate, vii și livezi înmulțite, cum tuturor sunt știute. In sfârșit aici s-au odihnit, de urmași să fie pomenit. 1820, februarie 15”.

Sub cealaltă bucată de lespede se odihnește episcopul Amfilohie. Piatra de mormânt este împodobită cu înscrustații florale și vrejuri, în dreapta este un cap de mort și în stânga cârja arhierească, iar deasupra mitra episcopală. Textul de pe piatră are înscripționat următoarele cuvinte: „Moartea biruiește pre coroană, pre mitră, și pre toate ale omului”.

Pe un alt fragment de piatră, se putea citi textul: “…ilofie, m-am numit,  …hirotonisit….”

Atât a mai rămas din episcopul de Hotin, Amfilohie care s-a înălțat la Domnul pe la 1800.

Amfilohie, a fost în acele vremuri tulburi un om de o înaltă cultură, cunoscător a limbilor clasice, a câtorva limbi moderne,  autor de lucrări didactice. Nu mai insist cu descrierea personalitații deosebite a acestui ierarh despre care se pot găsi informații pe internet, dar și în lucrările monografice apărute în ultimul timp.

Este citat de multe persoane, mai ales din republica Moldova, care apără cultura și limba moldovenească, și nu  recunosc a fi români ci moldoveni. Iată un citat din “Cuvântul înainte către cititoriu”: la o lucrare publicată, “Gramatica Teologhicească”, scoasă în limba moldovenească, apărută în 1795, la Iași, pe cheltuiala “Preosfinției sale Iacov, arhiepiscop și Mitropolit al Moldovei”.

“Pentru aceasta m-am îndemnat, de a scoate această cărticică, pre limba noastră moldovenească, pentru învățătura pravoslavnicii credință”.

Și semnează : “Smeritul între Arhierei, Amfolohie Hotiniul”.

http://www.crispedia.ro/Biografia__viata__activitatea_si_opera_literara_a_lui_Amfilohie_Hotiniul

Am mai scris despre biserica din Zagavia aici:

https://harlau625.wordpress.com/2009/05/07/cate-ceva-despre-zagavia/

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Pecetea șoltuzului Târgului Frumos

De 5 ani caut prin arhive, documente istorice, lucrări și monografii pecetea târgului Hârlău. Nu am reușit. Insă am găsit pecetea Târgului Frumos.

Iată un document al epitropiei Târgului Frumos (nedatată din păcate), însă se apreciază ca fiind de secol XVII, un răspuns scris la o poruncă domnească privind hotărnicia satului Avrămești , care a fost ascultător de ocolul Târgului Frumos cu siliștea (prisaca) Prigori – viitorul sat Prigoreni, aflat în hotarul ocinei târgului, sau după cum susțin unii istorici, fost în ocolul domnesc:

Doc. Stampila Tg.Frumos

„Târgoveţii din Tg. Frumos fac cunoscut lui Vodă cum, în urma cărţii Mării Sale adusă de Tănase vornicul la vornicul, banul şi slugile domneşti, la preoţii şi şoltuzul târgului, care au ales hotarul siliştei, numită Avrămeşti, punându-i semne despărţitoare despre alte hotare, Vornicul Neaniul se apucă de un loc, pe care-l numeşte Prigori, şi zice că a fost sat acolo, dar mărturia lor este că acolo au fost nişte prisăci ale târgului şi că acel loc a ţinut de Vrămeşti. Orig. rom. Filigran; pecetea Târgului Frumos în fum.”

Sursa: http://www.bibnat.ro/Biblioteca-Digitala-Nationala-s135-ro.htm

Parafa_fum_TgFrumos

În ceea ce priveşte pecetea târgului, aceasta ”reprezintă, simbolic, însăşi autoritatea locală, constituită şi recunoscuți ca atare”.

Pecetea din document apare pe câteva documente originale din secolul al XVII-lea. Aceasta  este de formă circulară. Analiza ei ne evidenţiază existenţa într-un scut simplu a unei păsări cu aripile desfăcute şi  “ciupind” – opinie aparţinând lui Gheorghe Ghibănescu, “zburând”, după părerea lui Nicolae lorga. În partea stângă se află soarele, iar în dreapta, uneori, luna. Scutul este încadrat de un cerc; deasupra scutului, în interiorul cercului, se găseşte o cruce, în corespondenţă directă cu o altă cruce din exergă. Legenda care se află aici, în limba slavonă, are următorul conţinut: ” ПЕЧАТЬ КРАСНЬ ТОРГЬ – PECEAT KRASNÂI  TORG” (În traducere: „pecetea Târgului Frumos”).

O anume controversă există în privinţa păsării reprezentata în scut. Ar putea fi o barză (opinia istoricului ieşean Ştefan Gorovei) sau o pasăre oarecare din cele multe ce vor fi viețuit prin codrii Cârligăturii de altadată (părerea lui  Gheorghe Ghibănescu), dar e foarte greu de acceptat că un târg cu un asemenea nume şi-ar fi pus în stemă o . . cioară. Oricum, pecetea, prin formă şi conţinut este un semn neîndoielnic al vechimii aşezării.

LUTIC Marcel, Hotarul și ocolul curții domnești de la Tg.Frumos, sec.XV-XVII,  articol în Ioan Neculce – Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, (Seria Nouă), nr.II și III 1996-1997 p.39-43.

Extras din volumul în pregătire: „Ținutul Cârligătura, târgul, sate, mănăstiri” care, dacă Dumnezeu mai are răbdare cu mine, va apărea în anul 2016.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

O carte poștala rară. Hârlăul de acum 100 de ani.

CP Hârlău.

Pe pagina web a Bibliotecii Naționale a României:   http://www.bibnat.ro/Biblioteca-Digitala-Nationala-s135-ro.htm, am găsit această carte poștală cu o fotografie a târgului Hârlău de la începutul secolului XX.

Fotografie, este făcută probabil de la etajul superior al fostei școli israelito-române,  (corpul B al liceului tehnologic de astăzi).

Ce est surprinzător? Râpa care se pare că trecea prin fața școlii și spitalului, venea de pe locul unde este acum primăria, (fosta casă Zoller), pe actuala  strada Alexandru cel Bun și actualul stadion „Gheorghe Costache”, unde pe vremuri era un iaz și o mocirlă.

Afirmațiile mele sunt susținute de un scriitor israelian Marcel (Marcovici) Meridan, care a publicat în 1993 la Ierusalim în editura Minimum lucrarea „Hîrlăul târgușorul evreiesc al tinereței mele”.

La pagina 55, relatează despre librăria lui Ștrul Breazu (cel care apare și pe cartea poștală): Un om înalt subțire, cu vorbă molcomă, vindea articole de papetărie și ziarele de la Iași și București, „Lumea” și „Opinia” din capitala Moldovei și „Dimineața”, „Adevarul” și „Universul” din București.

Referitor la mlaștina care se întindea de la actualul stadion, până  dincolo de primărie, acesta spune în capitolul privitor la Sinagoga Mare, care a fost construită în perioada 1814-1816 și care acum este în reparații de aproape doi ani:

„O ulicioară care ducea capătul cartierului Siliștea . De acolo de sus, având pe stânga o mocirlă care pe măsură cu cea din fața primăriei, urcai pe strada Eternității, în drumul spre cimitirul evreiesc și cel al creștinilor din târgușor”.(p.152)

In fața primăriei, pe unde acum sunt blocurile de pe strada Mușatini era o pădurice de stejari sau ulmi. „Ajungem acum la clădirea cea nouă a primărie. Înălțată pe un dâmb, cu fațada înspre codrii Jariștei, primăria avea înfățișarea unui mic castel cu turn . Toate birourile erau la etaj”. p. 153

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

O istorie de demult, schitul de la Unsa, ctitorie a lui vodă Lăpușneanu?

Pe coasta răsăriteană a masivului Dealul Mare, între actualele sate Boscoteni şi Rădeni din comuna Frumuşica, judeţul Botoşani, a existat câteva sute de ani o modestă așezare care purta numele de schitul Unsa.

Desfiinţată după 1864, în urma reformelor structurale efectuate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost cu totul uitată. Actele sale răspândite prin depozitele Bibliotecii Academiei Române, a Arhivelor Statului din București și Iași, n-au fost cercetate de nimeni până acum, așa că în literatura de specialitate nu se găsește nimic  real despre acest schit.

Dezinteresul, justificat într-o oarecare măsură prin faptul că aici nu s-au desfăşurat activităţi culturale deosebite şi biserica de lemn, cu hramul “Schimbarea la Faţă”, nu a lăsat nici măcar prin tradiţie, că ar fi fost obiect de artă, a întîrziat totuşi cunoaşterea cu o clipă mai devreme, că a fost ctitorită de mult hulitul tăietor de boieri, Alexandru Lăpuşneanu.

Se pare că acestuia i-a plăcut să-şi lege numele, mai mult decît înaintaşilor săi, de lucruri mai simple şi mai puţin costisitoare. Aşa se  face că pe lângă mănăstirile de mari proporții ca Slatina, Bistrița şi Pângăraţi şi adăugirilor şi refacerilor de la Rădăuţi, Sfântul Dumitru din Suceava, Putna şi Liov, cunoscute oamenilor de ştiinţă mai de demult, s-au adăugat la activul său şi altele mult mai modeste ca Mănăstirea de la Greci, schitul Zosin şi Mănăstirea de pe Vale de la Vânătorii Bistriţei, identificate mai recent de  cercetătorul și istoricul Alexandru I. Gonţa

In rîndul acestora din urmă, ne înscriem şi noi cu schitul Unsa, care face  obiectul comunicării de faţă.

Primele informaţii despre acest schit le extragem dintr-o carte domnească din 1719(7227) aprilie 25, ieşită din cancelaria voievodului Mihail Racoviţă (1715-1726). Din această carte aflăm că a venit în faţa sa egumenul mănăstirii Slatina şi a cerut să-i întărească dreptul de  stăpânire asupra schitului Unsa, căpătat ca metoh de la Alexandru Lăpuşneanu  voievod (1552-1561) ; 1564-1568). Ca act însoţitor nu prezintă însă cartea acestuia, ci numai o întăritură de la Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658) care afirmă că a văzut-o şi a întărit-o, cum face dealtfel şi Mihai Racoviţă acum.

Desigur cartea (actul domnesc n.n.) Lăpuşneanului s-a pierdut, datorită, cum spune foarte plastic un act pe care îl vom întîlni mereu pe parcurs, „întîmplărilor ce-au fost în pămîntul acesta”, cum se va pierde ulterior, ca şi multe altele şi cea de la Gheorghe Ştefan, pentru că nu mai apare printre actele mănăstirii Slatina. Lipsa lor, în special cea a lui Alexandru Lăpuşneanu, se simte puternic mai ales la stabilirea datei devenirii ca metoh şi eventual a construirii schitului Unsa. După opinia noastră, amîndouă datele, sînt în strînsă relatie cu târnosirea mănăstirii Slatina, adică cu anul 1599. Pledează pentru aceasta şi mărturia semnată de mai mulţi boieri în 1755 (7263), care afirmă că schitul a fost dat mănăstirii Slatina cu 200 de ani în urmă, adică în 1555, ceea ce nu pare verosimil, ştiindu-se că mănăstirii i se pusese piatra de temelie în anul 1554. Faptul că amîndouă aşezămintele au primit acelaşi hram, “Schimbarea la Faţă”, ne face să credem că au apărut concomitent şi schitul a devenit chiar de la început metoh al mănăstirii Slatina, cum de altfel şi afirmă întăritura din 1751 (7259) ianuarie 12 de la Constantin Mihail Cehan Racoviță voievod (1749-1753; 1754-1757)

Apoape cu aceleaşi cuvinte această întăritură, ca şi cea anterioară din 1740 (7248) de la Grigorie Ghica voievod (1725-1733; 1735-1741), repetând aidoma pe cea a lui Mihail Racoviţă voievod, fac volnicii  la mănăstirea Slatina, prin egumenul ei, să ia sama schitului Unsa de toate veniturile, odoarele, cărţile, bucatele şi dreasăle” şi să ţie călugării de aici sub ascultare.

Nici un cuvînt de moşii şi celelalte bunuri materiale care să aparțină schitului. Totusi schitul Unsa a avut şi moşie. astfel, chiar logic vorbind, nu-și aveau rostul întăriturile voievodale de mai sus, ca şi cele care au urmat mai târziu (cea din 5 iunie, de  Grigore Alexandru Ghica, cea din 1787 iunie· 20, cea a lui Alexandru Ioan Ipsilanti voievod  şi cea din 1803 mai 7, de la Alexandru Constantin Moruzi voievod pe numai cîteva cărţi (1 liturghier, o evanghelie, un apostol, 2 trioade, un minei, un molitvenic, un octoih, şi o psaltire) şi cîteva obiecte de gospodărie (o caldare, 2 topoare, o pereche fiare de plug, un ciocan de coasă şi două poloboace), cum inventariază un document din 1779. Ea se numea Horgeşti, pe ea se ridicase schitul şi îi fusese dată „tot de acel ctitor Alexandru vodă Lăpuşneanu”. Numai că această moşie, datorită inexplicabilei tăceri asupra ei a primelor documente, era râvnită de boierii din jur și a adus multe necazuri mănăstirii Slatina și a metohului ei.

Un prim conflict l-au avut cu sulgerul Lupul Crupenschi şi fratele său Pahomie Crupenschi, care profitând de vremurile tulburi prin care trecea Moldova şi de faptul că erau vecini cu schitul ajuns pustiu şi dărăpănat, îl înoiesc şi-1 stăpînesc „cătăva vreme” cum glăsuieşte înţelegerea încheiată ulterior – 1742 (7250) ianuarie 17 – în faţa mitropolitului Nichifor şi a vel logofătului Sandul Sturza de cei doi şi de mănăstirea Slatina.

Se vede treaba că înnoirile aduse schitului au fost destul de substanţiale, de vreme ce călugării au acceptat ca în schimbul a şase ocă de ceară,_să prelungească această „cătăva vreme pînă la moartea lui Pahomie Crupenschi, întîmplată în 1765.

Între timp însă apar stăpînii moşiilor Rădeni şi Boscoteni, medelnicerul Vasile Balş, comisul Grigore Balş şi postelnicul Neculai Aslan, care nu se mulţumesc numai cu ciuntirile făcute pînă acum moşiei schitului, ci vor s-o desfiinţeze cu totul, spunînd că acesta n-are moşie şi între Rădeni şi Boscoteni n-au auzit să fi fost o moşie cu numele Horgeşti.

Problema ar fi putut lua o întorsătură gravă dacă Pahomie Crupenschi ajutat de fratele său Lupul care devenise din 1746 proprietarul Feredienilor  şi a actelor lui, nu scotea dintre ele o carte de judecată din 1705 (7213) iunie 25, deci cu 14 ani înaintea documentului de la Mihail Racoviţă, de la  mitropolitul Sucevei Sava, biv vei logofătul Ion Buhuş şi biv vel postelnicul Panaite, care judecaseră un litigiu de cumpărătură a unei părţi din satul Boscoteni, între proprietarul de atunci a moşiei Rădeni, jitnicerul Grigore Jora şi comisul Gheorghiţă, ginerele celebrului hatman Alexandru Buhuş și a soţiei sale Safta Ureche, nepoată de frate a cronicarului Grigore Ureche.

Judecata dăduse câştig de cauză comisului Gheorghiţă, pe motiv că între Boscoteni şi Rădeni se interepune moşia Unsei, Gheorghiţă având, prin moşia lui Feredieni, hotar comun cu Boscotenii, ceea ce pe atunci  era un motiv de prioritate, cu toate că Grigore Jora era cumnat cu Ştefan Prăjescu vânzătorul şi urmaş direct al fostului proprietar Constantin Jora armaşul.

Ghica voievod (1753-1756) ca hotarnic, că în pofida celor susţinute de boierii Bălşeşti, schitul a avut moşie între Boscoteni şi Rădeni, stabilindu-i cu ajutorul martorilor şi hotarele pe care le consemnează în mărturia din 1755, utilizată des de noi în rîndurile de faţă. Interesant este că motivele invocate ele boierii Bălşeşti în acest an, au fost preluate şi de doctorul Iosif Viola, care ajuns proprietar la Hădni, prin cumpărare, obţine pe baza lor în 1843 de la completul de judecată format din D. Ralet şi C. Florescu de la Judecătoria ţinutului Botoşani, cîştig de cauză împotriva mănăstirii Slatina.

Desigur, pricina, ajunsă la Divanul Apelativ al Ţării de Sus, este reluată şi printr-un model de analiză şi interpretare a documentelor, consemnat în Jurnalul încheiat şi iscălit de I. Beldiman, Răducanu Prăjescu şi M. Manu în 7 octombrie 1844, flagranta nedreptate este anulată.

Domnitorul Mihail Sturza, ratifică în 1845 şi problema este astfel lichidată.

Revenind acum la obiectul strict al subiectului nostru, observăm că nici una dintre cărţile domneşti nu menţionează în mod explicit pe Alexandru Lăpuşneanu drept ctitor al schitului Unsa. Ştiind însă că nimeni, fie el chiar şi domnitor, nu putea închina nimic din ceea ce nu-i aparţinea de fapt, precizarea ar fi fost de prisos.

O face însă, fără să se sfiască, vel postelnicul Lupul Crupenschi într-o scrisoare fără dată certă către domnitor şi-i cuprinsă şi în cîteva acte oficiale, date de noi în Anexe.

Va reveni mai tîrziu ca un leit-motiv în scrisorile caminarului Neculai Istrati, vechilul din 1845 al mănăstirii Slatina în amintitul proces cu doctorul Iosif Viola, către domnitor şi marele logofăt şi chiar în cea a mitropolitului Veniamin către Divanul Domnesc după terminarea procesului.

De fapt, acum nu mai putea fi vorba de ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, ci numai de moşie.

Biserica, care nu se ştie măcar cum arăta, nu mai exista. Durată din lemn, supusă intemperiilor vremii, cariilor şi neglijenţei oamenilor, la care putem adăuga şi prădăciunile turceşti şi tătăreşti, dintre care noi vom aminti numai două. Cea din iunie 1788, relatată de o inscripţie de pe un penticostar de la biserica din Feredeni, cînd tătarii „au prădat din margine(a) de la Storeşti şi pînă la Hîrlău” şi cea din acelaşi an, cînd un podghiaz de turci şi de tătari (dacă nu cumva va fi fost aceeaşi acţiune), au dat un atac la curtea stolnicului Iordachi Crupenschi, au ucis şi au luat robi din satele dinjur, comunicată meteoricului domn Emanoil Roset (1788-1789) de fugarul, se pare, pe aceste meleaguri, mitropolitul Leon Gheucă. Schitul Unsa, din imediata apropiere, nu putea scăpa în nici un caz neatins. Dealtfel va fi fost ultima picătură într-un vas prea plin. Oricît de substanţiale vor fi fost înnoirile făcute schitului de frații Lupul şi Pahomie Crupenschi pînă în 1742, nu puteau să dureze prea multă vreme.

În 1778, ce va mai fi rămas din ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, era într-o stare dezastruoasă. Cei cîţiva călugări de aici, pentru a putea asculta slujbele religioase, dumineca şi sărbătorile, se împrăştiau pe la bisericile săteşti. Sîrbul Teodosie, nacialnicul schitului, care îşi luase angajamentul că va reface biserica, nu numai că nu-şi dădea nici un interes, dar şi bruma de avere ce o mai avea, o risipea în interese personale.

Se pare totuşi că mai rămăsese ceva pe lîngă schit, de vreme ce Dionisie, nacialnicul schitului Zbereni, intervine pe lîngă egumenul rnănăstirei Slatina ca să dea în seama lui schitul Unsa, făgăduind şi el cele şase ocă de ceară „cum este obiceiul” şi obligîndu-se să facă şi biserica. Din scrisoarea lui, datată 14 iulie probabil 1778, reiese că are intenţia să aşeze acolo călugăriţe, printre care şi două din surorile sale. Înştiinţează că le-a trimis la Iaşi, pentru a obţine şi aprobarea mitropolitului.

Situaţia de la Unsa fiindu-i cunoscută şi cererea călugăriţelor care nu mai puteau sta la Todireşti din cauza turcilor socotind-o îndreptăţită, îl fac pe mitropolitul Gavriil Callimachi ca prin scrisoarea din 12 martie 1719, către egumenul Slatinei, Ghenadie, să transforme schitul Unsa în schit de călugăriţe.

Ce fel de viaţă monahală s-o fi dus, pînă la această dată în aşezarea de sub Tîncuşa, este greu de spus. Numai cîteva nume de vieţuitori au ajuns pînă la noi. Cel mai vechi este Serafim Unsa, probabil nacialnic aici, care şi-a lăsat numele pe o Evanghelie tipărită în 1750 (7258) la Bucureşti şi dăruită mănăstirii Slatina de Matei Ghica voievod în 1754 (7262), de unde a fost adusă la biserica nou zidită a comisului Iordachi Crupenschi din Feredieni, printr-un schimb.

Urmează apoi Pahomie Crupenschi monah ot Unsa şi uzufructuar al moşiei Horgeşti, Damian, Dositei şi Ioanichie Balan. În 1765 aprilie 17, este numit purtător de grijă ieromonahul Vartolomeu, care va fi înlocuit de ierodiaconul Ghedeon în 1767.  Ultimul este sîrbul Teodosie cel împodobit cu multe defecte de ieromonahul Sava, trimis pe 10 iunie 1778 de mănăstirea să facă cercetări la faţa locului. Cu acesta se încheie primul capitol din istoria acestui schit.

Transformarea lui din schit de călugări în schit de călugăriţe, a însemnat pentru el un reviriment. Harnicele măicuţe, prin firea lucrurilor mai calculate şi mai gospodine, au pornit hotărîte să-şi respecte angajamentele luate faţă de mănăstirea Slatina, căreia îi rămăseseră în continuare subordonate juridic.

Promiseseră prin mitropolitul Gavriil Callimachi să dea şi ele venitul ce-l avusese mănăstirea de la schitul Unsa şi mai ales „Să facă acolo şi biserică, cea veche fiind cu totul stricată” şi s-au ţinut de cuvînt. Cantitatea de ceară pentru moşia schitului a fost ridicată de la şase ocă, la cincisprezece ocă, aşa cum plătea Iordachi Crupenschi în 1780 şi în cele din urmă au ridicat şi biserică. Când s-a ridicat această biserică, ca şi la cea a lui Alexandru Lăpuşneanu, nu deţinem date sigure. Fapt este că măicuţele au demolat întreaga ctitorie a voievodului şi au mutat-o ceva mai la vale. Au făcut-o tot din lemn şi probabil nu i-au pus nici o pisanie. După dimensiuni, era tot atit de modestă ca şi cea dinaintea ei. Cheltuielile, dat fiind că lemnul, materialul principal, se găsea la cîţiva paşi de vechiul schit, fără îndoială destul de reduse, ne fac să credem că darea ei în folosinţă nu a întîrziat mult după anul 1779.

În orice caz, în 1787 iunie 20, în urma jalobei egumenului Macarie şi a soborului mănăstirii Slatina, Alexandru Ioan Ipsilanti voievod (1786-1788), după ce enumeră toate documentele înaintaşilor în domnie, cercetate de vel logofătul Nicolae Roset, întăreşte, după cum am amintit ceva mai sus, şi el mănăstirii Slatina, schitul Unsa cu şi a lui Horgeşti.

O nouă întăritură, cerută de astă dată de însăşi călugăriţele de aici, cu unele îmbunătăţiri materiale pentru ele, va da Constantin Moruzi voievad (1802-1806) în 1803 mai 7, dar cu aceasta am ieşit din subiectul propus.

O întrebare totuşi se impune. Ce a determinat pe Alexandru Lăpuşneanu să aleagă tocmai acest loc pentru ctitoria sa?

O ipoteză ademinătoare ne prezintă C. Cojocaru în articolul său „Mitropolitul Grigore Roşea”. Acesta presupune că înaltul prelat, văr pimar prin mamă cu Petru Rareş şi prin acesta şi cu Alexandru Lăpuşneanu, spunem noi, pentru că luase în căsătorie pe Ruxanda, fiica lui Rareş, şi-ar fi putut avea locul de naştere în dispărutul sat Roşea, de la care şi-ar fi luat şi numele, identificat în unele lucrări de prestigiu, cu actualul sat Unsa. Ar fi o explicaţie cum nu se poate mai plauzibilă a existenţei ctitoriei lui Lăpuşneanu pe aceste meleaguri. Din păcate identificarea este prea fragilă. Se opun considerente geografice şi istorice. mai întîi, documentul din 1437 (6945) octombrie 5, prin care voievozii lliaş şi Ştefan dăruiesc mănăstirii Pobrata cele cîteva sate, printre care şi satul unde a fost Mihăilă Roşea, cu toate identificările făcute în 1767 iunie 7 de Procopie dascăl, este foarte confuz. După el Hăpcinţii din document devin Ripicenii şi Muntele cel Înalt se transformă în Dealul cel Mare. Ori un hotar comun între Ripiceni şi Unsa, nici nu poate fi luat în consideraţie. Cit despre Muntele cel Înalt, identificat Dealul Mare, se întinde, după V. C. Tufescu care îl studiază de la şeaua Bucecei, pînă în şeaua Ruginoasei, la linia de sate Cristeşti, Copălău, Flămînzi, Deleni, Hîrlău, Cotnari şi Băiceni, până-n rîul Siret. În această situaţie orice localizare devine imposibilă.

Al doilea document, cel din 1438 (6946) august 18, de la aceiaşi voievozi, dă toponime ca „Valea Mare”, „Crucea de Piatră”, „Stîlpul lui Piscan”, care nu se potrivesc deloc cu împrejurimile satului Unsa. Mai explicit mi se pare documentul din 1443 (6951) noiembrie 29, de la Ştefan voievod, care după ce enumeră satele dăruite mănăstirii din Poiana pe Pobrata, Prut şi Botne, adaugă „pe Bahlui, sub Hîrlău, unde este Mihailo şi cu moară”(s. n.).

Deci, cum nu se poate mai clar. Satul Roşea se găsea pe Bahlui, avea moară în el şi, urmînd cursul Bahluiului, era în jos de Hârlău, adică între Iaşi şi Hârlău. Schitul Unsa, era în sus de Hîrlău, aşa cum apar şi Delenii într-un document din 1430 (693S) iulie 7, înconjurat de renumitul codru al Hârlăului şi despărţit de Bahlui prin platforma Holm cu cei 540 metri altitudine „.

Un ajutor în această privinţă ni-l oferă şi ultimul document în care se mai vorbeşte despre satui Roşea. Cel din 1448 (6956) aprilie 5, de la Petru voievod, în care se precizează că acesta „este lângă Hîrlău”. Ori schitul Unsa, căci sat Unsa n-a existat aici pînă în a doua jumătate a secolului trecut, a avut între el şi Hârlău, distanţa de 16 kilometri, acoperită de foste selişti domneşti atârnătoare de ocolul tîrgului Hîrlău, satele cu vechime istorică : Delenii (1430), Feredenii (1590) şi Boscotenii (1612). Cît despre cojocarii şi ceilalţi meşteri din acel sat, scutiţi de podvoadă, iliş şi celelalte angarale, numai prin faptul că au existat, arată un standard de viaţă evoluat, ceea ce nu credem să fi fost în plin codru.

De altfel nici un document din cele întîlnite de noi pînă acum, nu amintesc de vreo selişte sau sat care s-ar fi aflat pe locul unde şi-a dus existenţa schitul Unsa, aşa că şi întrebarea de la începutul acestui paragraf rămîne fără răspuns, pînă cînd nu va ieşi la lumină un document care să aducă şi rezolvarea ei.

Pînă atunci să ne mulţumească faptul că din multele necunoscute care grevează viaţa şi activitatea voievodului Alexandru Lăpuşneanu şi nu mai puţin şi a altora, a mai apărut o frântură şi aceasta chiar nu este puțin.

Bis.ortodox_1

Documente domnești de întărire pentru schitul și moșia schitului Unsa.

7227 (1719) aprilie 25. Io Mihail Racoviţ(ă) voevoda b(o)j(iiu) mil(o)st(iiu)

g(o)sp(o)d(a)ră zemli Moldavscoi.

Facem ştire cu această carte a domnii meale, p(r)ecum au vinit inaintea

domnii meale rugătoriul nostru egumenul de la sfinta mănăstire Slatina şi ni-au arătat o carte de la răposatul domnu Ghiorghi Ştefan vod(ă) în care scrie

p(r)ecum au văzut cartea lui Alecsandru vod(ă) scriind pentru mănăstirea Unsa, p{r)ecum au datu să hie mitoh svintei mănăstiri Slatinei, să aibă călugării de la mănăstirii de la Unsa a-ş(i) da sama la egumenul de Slatina de toate veşmintile şi odoarăli şi cărţii şi oreasăli mănăstirii dânsăi.

Pentru că văzind domnia mea cartea lui Ştefan vod(ă), ci şi domnia mea am întărit svintei mănăstiri Slatina să fie voinic egumănul să ia sama călugărilor de la Unsa de toate a măn(ă)stirii bucate, odoar(e), veşminte, căt şi driasă şi s(ă) asculte de egumănul de Slatina, p(r)ecum scrie şi carte(a) lui Ghiorghie Ştefan vod(ă).

7248 (1740) mai 22. Io Grigorie Ghica voevoda bojiiu milostiiu g(os)podară zemli Moldavscoi.

Facem ştire cu această carte a domnii mele, precum au venit înainte(a)domnii mele rugătoriul nostru egumenul de la m(ă)n(ă)stire(a) Slatinii şi ni-au arătat cărţi de la răposaţii domni ce-au fostu mai (î)nainte de noi, scriindu pentru m(ă)n(ă)st(i)re(a) Unsa precum au fostu dată incă de răposatul Alexandru vod(ă) ca să fie metoh m(ă)n(ă)stirii Slatinii.

Pentru aceasta dară văzindu domnie(a) me(a) cărţile altor fericiţi domni, am dat şi de la domnie(a) me(a) şi am întărit sfintii m(ă)n(ă)stirii Slatinii ca să aibă acel metoh, pre m(ă)n(ă)stirea Unsa, suptu ascultare(a) lor şi să fie voinic egumenul de Slatină a lua samă de toate bucatele şi veşmintele şi odoarăle şi cărţile şi dreasăle m(ă)n(ă)stirii Unsă şi să-ş(i) dea sama la egumenul de Slatină şi să asculte de dănsul după cum le scriu cărţile şi de la alţi domni.

Aceasta scriem.

7259 (1751) ianuarie 12. Noi Costandin Mihail Cehan Racoviţ(ă) v(oe)v(o) bojiiu mil(o)st(i iu) gospodar zemli Moldavscoi.

De vremi ce rugătorii noştrii, ieromonahul Ghedeoan egumănu ·şi cu alţi părinţi călugări de la s(fînta) monastire Slatina, unde iaste hramu(l) Preobajeniea Domnului nostru I(i)s(us) Hristos, ne-au arătat cărţi gospod(ăreşti) de la preaînălţat părintele nostru, mărie sa Mihaiu vodă şi de la domniia sa Grigorie Ghica vodă și de la alţi domni mai vechi, pentru schitul Unsa ţin(u)t(ul) Hîrlăului, că dintr-un început iaste metoh manastirii Slatinii, iată dară şi domniea me(a), urmînd aceloraş(i) luminaţi domni, întărim cu cartea aceasta manastirii Slatinii, că precum pără amu, asămine(a) şi de amu înainte schitul Unsa să fie nestrămutat de supt ascultarea Slatinii şi călugării ce vor fi purtători de grijă la Unsa, să-ş(i) de(a) sama la egumenu(l) de Slatina, după rănduiala vechi, de veşminte, de cărţile bisăricii, de odoară şi de alte de toate şi întru toate şi întru toate să fie supuşi numitului egumen, precum le scriu şi cărţile luminaţilor domni vechi. Întru alt chip să nu fie.

1779 martie 12. Cuvioasă egumene a svintei mănăstiri Slatina, chir Ghenadii, să fii sănătos şi blagoslovit.

Fiindcă schitul Unsa a rămas pustiu, lipsind de acolo călugărul ce au fost orănduit şi nişte călugăriţe ruşce de la schitul Todereşti neputând să mai trăiască acolo pentru treacerea în sus şi în gios a turcilor, fiind aproape de drumul şi cerând ca să meargă să să aşeze acolo la Unsa unde este loc mai în lături, am socotit şi noi decăt să şază schitul acela pustiu şi le-am dat vo(i)e ca să margă să să aşeze ,acolo, vrănd ele să facă acolo şi bisearică, fiind cea veache cu totul stricată și osăbit că venitul ce-au avut mai înainte mănăstirea de la schit(ul) acela, poate să-1 aibă şi de la dânsăle.

Deci îţi scriem ca să fie şi cu ştirea cuvioşii tale. Aceasta. 1803 mai 7.

Noi Alexandru Costandin Muruz v(oe)voda cu mila lui Dumnezău domnul ţării Moldaviei.

Se face ştiut cu această carte a domniei mele pentru schitul Unsa da la ţin(u)t(ul) Hărlăului. că dănd jalbă cătră domniea mea stariţa şi călugăriţele ce lăcuiesc acolo, au arătat că schit-ul) acesta fiind lipsit de multe trebuincioasă, are oareşcari cuprinderea de milă prin cărţi gospod, de la luminaţii domni de mai înaintea, făcând rugămintea ca să li să întărească acea puţină milă şi prin cartea domniei mele. După cari jalobă ce n-au dat, făcându-să cercetarea şi adeverindu-rie  domniea mea că schitul acesta dă află intru lipsă de celi trebuincioasă şi că pitrecirea lor li este numai cu agiutoriul de pe la creştini şi văzându-să și din cărţile gospod ci ni-au arătat că au avut ace(a) puţină milă, nu li-am trecut ci viderea, ci, milostivindu-ne asupra numitului schit, li s-au dat această carte a domniei mele, prin care hătărăm ca la slujba desătinii să aibă a scuti “cinzăci” stupi sau sfini (?) ci disătină, pi care bucate nimăru(i)e nici un ban să nu dea, nici să să supere de cătră slujbaşi cu vre-o cerirea de plată, osăbit pentru „patru” liudi, oameni streni. ce-şi vor pute(a) găsi şi aducea de acum inaintea dintr-altă ţară de piste hotar, făr de bir in vistieriea şi făr de nici un amestic de darea cu alţi lăcuitori ai ţării, fiind adeveriţi şi prin mărturiea dregătorilor marginii că sănt streini, aduşi acum di piste hotar, fără de bir să fiea (i)ertaţi şi scutiţi de tot birul vistieriei şi de altea dări şi havalelea ci vor fi asupra altor lăcuitori, ci intru nimica să nu fiea supăraţi, rămăind numai pentru slujba schitului.

Pentru care poroncim domniea mea slujbaşilor desătini dum(nea)v(oastră)

isprav(ni)ci ai ţin(u)t(u)lui şi altor zapcii, văzând carte(n) aceasta o domnieai mele, cu toţii să aveţi a urma întocma(i) precum mai sus să hotărăște.

Referințe:  Articolul O CTITORIE LAPUȘNEANĂ NECUNOSCUTA: SCHITUL UNSA de ION  D. APOSTU  apărut în Anuarul muzeului Botoșani “Hierasus”  nr.V 1983, p. 605-717. http://boscoteni.iasi.mmb.ro/1299-monografia-bisericii-boscoteni

Fotografia: fototeca ortodoxiei române (Facebook).

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Câte ceva despre participarea cu exponate a județului Botoșani și Iași la Expoziția Universală de la Paris din 1900.

Ca răspuns la invitaţia Republicii Franceze din anul 1895, de a participa la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1900 şi ca urmare a circularei Ministerului Agriculturii, Comerţului, Industriei şi Domeniilor, înaintată prefecturilor judeţene, alături de alte judeţe din ţară, au răspuns prezent  şi locuitorii judeţelor Botoşani și Iaşi.

Pe plan judeţean s-au constituit comisii pentru depistarea, strîngerea şi păstrarea pieselor, care aveau să ia drumul Parisului, din care făceau parte secretarii şi cîte un impiegat de la prefectură. Din partea ministerului a fost delegat Al. I. Ghica.  Pentru selectarea exponatelor au fost formate două jurii, unul la judeţul respectiv şi al doilea la București.

Exponantele României au fost împărţite în 17 grupe şi 89 clase, structurate în sectoarele : economice, învăţămînt, sănătate, ştiinţă şi cultură şi altele.

Expoziția universală a avut loc în perioada 15 aprilie – 12 noiembrie 1900, Comisar general din partea României a fost Dimitrie Ollanescu.

Pavil_României 1900

Pavilionul cu tema agricultura,  a fost desfășurat pe un teren în suprafaţă de 180 m.p. pe cuprinsul căruia se afla gospodăria unui ţăran înstărit. Locuința era construită din lemn de brad, acoperită cu șindrilă. In încăperile acesteia erau grupate rafturi cu policioare, pe care erau așezați ştiuleţi de porumb, boabe de grâne, sortimente de făină de mălai, de grâu. Mai erau recipiente cu băuturi, evidențiindu-se spirtul fabricat din cereale și cartofi, de la fabrica lui Leon Juster de la Deleni, H. Costiner de la Corni și Costiner din Dumbrăveni. De asemenea vinurile din Moldova de Sus,  în special vinul de Cotnari, au fost bine reprezentate în expoziţie.

Exponatele României s-au bucurat de aprecierea publicului, a specialiştilor, a juriului internaţional, primind 1086 recompense, dintre care 45 mari premii, 224 medalii de aur,  354 medalii de argint. 314 medalii ele bronz şi 149 menţiunea onorabilă.  Printre acestea menţionăm „marele premiu”, care a fost acorelat Societăţii de mori Abramovici din Botoşani, Ministerului Agriculturii, pentru vinurile din podgoriile Cotnari, Dealul Mare şi Iaşi, vinului roşu din pepinierele statului şi a diferitelor sortimente ca Fetească, Sauvignon, Cabernet ş. a.

Medalia de bronz a fost acordată  judeţului Suceava pentru colecţiile de cereale, Epitropiei Sfîntului Spiridon din Iași şi Primăriei oraşului Iaşi, pentru piesele expuse,  reprezentative din învăţămîntul primar şi de adulţi.

Medalia de argint a fost primită de Sima Brad pentru vinurile din podgoria Cotnari, recolta anului 1882 şi de Comisia expoziţională din Iaşi pentru cereale. Medalia de bronz a fost acordată lui Iacobovici pentru vinurile din podgoriile Uricani şi Cotnari, din producţia anului 1882.

Expoz.Paris

Printre articolele selectate și participante la Expoziția de la Paris, la secțiunea învățământ, din Hârlău, au fost de la elevii: Alexandru Vasile Gheorghiu  de la Școala de băieți din Hârlău – un caiet unic, Ana N. Dimitrie, de la școala de fete – un caiet unic, C. Crupenschi, elev la școala de băieți din Hârlău, un caiet de desen. Din Deleni, C.C. Popa, elev de la școala din Deleni – un caiet unic.

Menționez că la acea dată localitățile Hârlău și Deleni administrativ, făceau parte din județul Botoșani. Localitatea Cotnarii era în județul Iași.

Referințe: l. Dimitrie Ollănescu, “Raport la expoziţia din 1900 de la Paris”, București, 1901, p 2:3. 24, 23. 32.

Comentariile sunt închise pentru Câte ceva despre participarea cu exponate a județului Botoșani și Iași la Expoziția Universală de la Paris din 1900.

Filed under Uncategorized

Târgurile Hârlău și Târgul Frumos la 1845.

Catagrafiile Moldovei din 1845 prezintă o situație cu birnicii adăugați în evidența Visteriei Moldovei. Din situație se vede aportul adus de noii contribuabili.

Interesant că peste 50 la sută din cei luați în evidență provin din alte localități.

Birnici la 1845

Astfel în târgul Hârlău, trecut la ținutul Botoșani ca urmare a desființării ținutului Hârlăului, erau în evidență 149 de birnici. La aceștia se adaugă 26 de persoane.

Din cifrele de mai sus, vedem la Hârlău o creștere a numărului birnicilor. In catagrafiile visteriei Moldovei din 1820, erau în evidență 83 de birnici, 122 de oameni fără bir (slugile unor boieri), precum și personalul protopopiatului și slujitorii bisericilor din târg, total 205 persoane.

In Târgul Frumos, fostă reședință a ispravnicului de Cârligătura și capitală de ținut, trecut la Iași după desființarea din 1834 a ținutului, avea în evidența Catagrafiilor visteriei Moldovei 397 de birnici, iar luați în evidență, au fost 222 de persoane. Un aflux deosebit de persoane. Majoritatea fiind evreii care au căpătat hrisov de așezare în localitățile Moldovei.

Un comentariu

Filed under Uncategorized