O gloabă medievală – dușegubina

GLOABA s.f., globire, avea în evul mediu semnificația de pedeapsă, sancțiune care putea fi materială (bani, pământ, boi, cai etc.) sau corporală – lovituri de baston sau bici ce se aplica în public.

DUŞEGUBÍNĂ, duşegubine, s.f. Răscumpărare (în bani sau vite) percepută în Moldova şi Ţara Românească pentru comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea unei fete etc. – De + şugubină. Dicționarul Explicativ al Limbii Române.
Dușegubina, cuvântul duşegubina reprezintă forma în care a fost redat în limba română termenul slav duşegubstvo (душегубство -crimă, răutate).

El este slav prin originea sa, dar trebuie considerat românesc – după opinia lui E. Vârtosu  – întrucât face parte din categoria acelor cuvinte care au intrat în patrimoniul istoric al limbii române, exprimând titluri, calităţi, instituţii. Intr-adevăr, duşegubina denumeşte o importantă instituţie juridică, cu o largă circulaţie în dreptul penal cutumiar român până în secolul al XlX-lea.

Forma slavă a fost puţin folosită, doar iniţial în secolul al XV-lea, fiind înlocuită în mod constant în documentele redactate în limba slavonă de forma „românizată” (duşegubina), repetată aidoma (duşegubina) şi în traducerea în limba română a acestor documente. Frecventa şi îndelungata folosire a termenului duşegubină a înregistrat unele alterări ale formei sale, astfel că în documente întâlnim uneori variante ca: deşegubină, dişegubină, dişigubină sau forma prescurtată şugubină, şigubină, precum şi derivate ca duşegubinăr, şugubăţ, a şugubeţi.

Duşegubina introduce în limba română pe sl. duşegubstvo, dar nu sugerează şi înţelesul său. Acesta a trebuit să fie stabilit de către filologi prin cercetarea etimologiei sale. Astfel, Gh. Ghibănescu, pornind de la varianta „deşugubină”, arată că ea cuprinde două componente: „deş” (duş) adică „duh”, şi „ugubină” = ucidere, ceea ce împreună înseamnă „ucigător de suflet”, sinonim cu „moarte de om”, omucidere, omor. Această explicaţie a fost criticată de Şt. Berechet ca fiind total greşită şi negramaticală, propunând în schimb componentele slavă suflet şi a pierde, deci „pierzător de suflet”.

Etimologia propusă de Şt. Berechet este justă, numai că ea a fost publicată mai înainte şi explicată mai complet de B.P. Haşdeu în două articole din anii 1865 şi 1882. El traduce cele două componente prin „pierdere de suflet”. Totodată, Haşdeu explică sensul tradiţional, de origine biblică, al acestei sintagme, „suflet” însemnând viaţă, iar „pierdere” curmarea unei vieţi şi dă ca dovadă psalmul 105 în care se menţionează expresia că Dumnezeu a vrut „să-i piardă” pe necredincioşi. Am mai putea adăuga în acest sens şi alte texte biblice: Regii II, cap. 14: Dumnezeu nu voieşte „să piardă sufletul!; de asemenea, în Pravila ritorului Lucaci găsim: cine va „pierde pe om”, după ce cu o pagină mai înainte menţiona: „cine ucide pe om”. Ceva mai mult, acelaşi sens era frecvent folosit în limba poporului; astfel un sătean condamnat la moarte scrie într-un zapis redactat în limba română: „Văzând eu că sunt dat la pierzanie (:.)”. La fel în Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 22 ianuarie 1821: „Veniţi, fraţilor, cu toţii, cu răul să-i pierdem pe cei răi”. Aceeaşi semnificaţie de moarte găsim şi în poeziile lui M. Eminescu şi G. Bacovia în expresii ca: „s-a stins viaţa” sau „un suflet s-a stins”.

Haşdeu mai are meritul de a fi explicat şi modul cum s-a ajuns la variantele prescurtate şugubină, şugubăţ, şugubinat: criticând pe Cihac că s-a ocupat numai de formele prescurtate pe care le-a găsit la Th. Codrescu (şi face etimologia de „a şuguba”), el demonstrează că alterarea primei silabe din duşegubină, adică „du” în „de” (deşugubină) s-a produs în vorbirea curentă a poporului şi a dus la situaţia ca în unele expresii când de exemplu era vorba „de deşugubină” să se dea impresia că „de” este o repetare a prepoziţiei „de”, astfel că ea a fost eliminată ca inutilă. Dispariţia ei nu a schimbat sensul iniţial de „ucigaş” al cuvântului şugubăţ.

Această semnificaţie – „pierdere de suflet” – pune deşugubină în sfera dreptului penal, anume în legătură cu cea mai gravă infracţiune împotriva vieţii, aceea de omucidere. De aici o stare de ambiguitate care se oglindeşte în literatura juridică prin poziţiile contradictorii privitoare la caracteristicile duşegubinii, la multiplele sale schimbări în diverse faze ale evoluţiei sale, schimbări de conţinut tot aşa de numeroase ca şi variantele formei sale lingvistice. Astfel, în literatura juridică duşegubina este calificată fie infracţiune în legătură cu moartea de om, precum şi cu alte fapte penale, fie ca pedeapsă: pedeapsă capitală, despăgubire materială constând din diverse bunuri, amendă pecuniară, taxe, tarife.

Prima problemă care se pune este în legătură cu ambiguitatea ce rezultă din similitudinea dintre „pierderea de suflet” şi omucidere. în multe documente duşegubina este tradusă ca omor, moarte de om. Se ştie că omuciderea este o infracţiune străveche şi firesc se pune întrebarea: de ce a apărut o nouă infracţiune -denumită duşegu-bină – având acelaşi obiect? De aceea se impune o delimitare a lor, cu privire la ce este comun între omucidere şi duşegubina, precum şi la ceea ce este specific fiecăreia. în acest scop ne vor lămuri documentele.

Hrisoavele domneşti menţionează omuciderea şi duşegubina ca fapte – adică infracţiuni în limbaj juridic medieval – grave, pentru care se prevăd sancţiuni (gloabe); de exemplu: gloabă pentru deşugubină. Or, nu se poate da gloabă decât pentru o infracţiune. Dar în ce constă infracţiunea de duşegu-bină.

stefan_desegubina

Un hrisov dat de Ștefan cel Mare prin care scutește pe locuitorii satului Negoești (probabil ruteni sau ruși) așezați pe moșia mitropoliei Roman de unele dări și biruri printre care și deșugubină timp de 5 ani.

 

 

 

 

Potrivit exprimării documentelor, deşugubină este socotită ca infracţiune din momentul în care se constată existenţa unui om mort pe hotarul satului sau pe terenul unui sătean din cadrul acelui hotar: „a fost găsit un om mort, ucis”, „o moarte de om pe o poiană a unui om din hotarul satului Oglinzi”, „pe ocina satului a căzut acel loc într-o deşugubină”. Cu alte cuvinte, ceea ce declanşează procedura juridică a duşegubinei este o întâmplare, după cum menţionează un document: „s-a întâmplat moarte de om” pe teritoriul satului. Această întâmplare este un „fapt” căruia legea ţării îi atribuie anumite efecte juridice cu privire la responsabilitatea satului sau a proprietarului terenului.

vasile-voda_desugubina

 

Un hrisov de judecată dat de Vasile (Lupu) voievod prin care iartă pe o rudă a lui Luca Arbore fostul portar al Sucevei, executat de Ștefăniță Vodă la Hârlău pentru trădare, de plata deșugubinei, cu propria moșie.

Obligaţia satului este de a-l preda statului pe ucigaş. în acest scop el trebuie să cerceteze şi să afle pe autorul omuciderii, să-l judece în instanţa oamenilor buni şi bătrâni stabilindu-i vinovăţia şi să-l trimită legat organelor statului spre a fi sancţionat. Cu privire la sancţiune, se aplică regulile comune privitoare la omucidere prevăzute la legea ţării: pedeapsa cu moartea pentru ucigaş, despăgubirea familiei victimei, amenda faţă de stat pentru tulburarea ordinei publice. în acest caz satul nu are nici o răspundere în legătură cu prevenirea sau cu săvârşirea omuciderii respective (lipsă de vigilenţă). Culpa satului intervine numai în momentul când nu-l predă pe ucigaş, pentru că: nu-l cunoaşte, refuză să-l caute, îl scapă după ce l-a descoperit. în situaţia de nepredare a ucigaşului, satul răspunde ca şi autorul omuciderii, dar numai faţă de familia victimei şi faţă de stat în ceea ce priveşte despăgubirea materială şi amenda. Aici este elementul comun, punctul de contact dintre duşegubină şi infracţiunea de omor propriu-zisă, întrucât duşegubina este o infracţiune sui generis, în legătură cu moartea de om, dar care nu implică şi vinovăţia pentru comiterea omorului.

vasile_dusugubina1

Un alt hisov de la Vasile (Lupu) voievod, prin care întărește o vânzare de moșie. Banii obținuți din vînzare diind destinați acoperirii unei deșugubină. În acest exemplu se poate vedea ce scumpă poate fi deșugubina, dacă a trebuit să vândă o moșie, o vatră de sat și tot venitul.

Asemănarea dintre omucidere şi duşegubină privitoare la răspunderea materială este rezultatul unei îndelungate practici juridice. In trecutul antic şi feudal, în perioada relaţiilor gentilice bazate pe rudenia de sânge, cazurile de omucidere se rezolvau pe calea răspunderii private, a răzbunării (talionului). Un progres se înregistrează prin apariţia compoziţiei, o procedură prin care pedeapsa capitală a fost înlocuită cu o sancţiune materială. în cadrul asociaţiilor de obşti săteşti (teritoriale) – forma de organizare politică a românilor până la întemeierea Principatelor — rezolvarea cazurilor de omucidere se facea pe baza solidarităţii teritoriale a obştei (care a înlocuit relaţiile gentilice), prin organele obştei: straja, gonitorii din urmă, tribunalul oamenilor buni şi bătrâni. Obştea sancţiona pe ucigaş prin pedepse cu moartea şi conform regulilor compoziţiei, prin impunerea unei duble sancţiuni materiale: una în folosul familiei victimei şi cealaltă pentru comunitate, ca preţ al restabilirii păcii în sânul comunităţii tulburate de fapta comisă.

Întemeierea Principatelor a produs o schimbare în normele legii ţării privitoare la omucidere, deoarece obştile săteşti au ajuns sub autoritatea statului. De astă dată tulburarea păcii însemna atingerea ordinei publice a statului, astfel că statul ia asupra sa dreptul obştei de a sancţiona omuciderea săvârşită pe hotarul satului, adică duşegubina. Prin aceasta procedura de sancţionare a omuciderii este diferită în sate, faţă de restul teritoriului statului. în timp ce duşegubina este cercetată numai pe hotarul satului, omuciderea comisă în afara satelor este cercetată pe întregul teritoriu al statului, de către organele de stat. în cazul descoperirii ucigaşului, desigur că se pot aplica normele privitoare la atenuarea sau agravarea sancţiunii, iar pentru nedesco-perirea lui nimeni nu poartă vreo răspundere ca la duşegubină. Ca garant al ordinei publice statul mai introduce o inovaţie, în sensul că pune capăt practicii ca rudele celui ucis să ierte pe făptaş, căci – după cum arăta Dimitrie Cantemir, „Domnul nu poate suferi ca în ţara lui să trăiască ucigaşi”.

Pe lângă deosebirea – am putea spune – de ordin teritorial, mai sunt de reţinut intenţia criminală prezentă la omucidere, dar lipsind la duşegubină, precum şi aspectul material al infracţiunii, constând dintr-o acţiune la omucidere, pe când la duşegubină este mai degrabă o omisiune, aceea de a nu preda pe autorul omuciderii. Numai satele răspundeau pentru omuciderile săvârşite pe hotarul lor, oraşele, târgurile, ocoalele etc. nu aveau nici o răspundere pentru omuciderile de pe teritoriul lor şi ai căror autori nu au fost descoperiţi. Este o discrepanţă în reglementarea juridică a infracţiunii de omucidere care defavoriza satele. Ea s-a petrecut prin modificarea legii ţării de către conducerea politică a Principatelor, căci în locul dreptului de sancţionare preluat de stat de la obştea satelor le-a impus acestora obligaţia de a preda pe ucigaş. în caz de omisiune se invocă tradiţia conform căreia „despăgubirea o va da cine s-a hrănit pe acea ocină”, adică satul răspunde pentru hotarul său, iar proprietarul pentru terenul său pe care s-a găsit un om ucis. Documentele arată că procedura privind duşegubina îşi are temeiul juridic în „Legea ţării”, „Obiceiul pământului”, „Legea veche”, după cum au susţinut N. lorga, P.P. Panaitescu, B.P. Haşdeu şi Al. Gonţa, şi nu în dreptul bizantin, cum se afirmă în Dicţionarul instituţiilor feudale. De asemenea, deşi termenul se găseşte în pravila lui Iaroslav aceasta nu înseamnă că însăşi instituţia duşegubină ar fi fost împrumutată de la ruşi, cum susţin Şt. Berechet şi I. Boldur, dată fiind incompatibilitatea dintre cele două sisteme de drept, rus şi român, arătată de Al.I. Gonţa.

Duşegubina s-a aplicat atât în toate provinciile românești.

Sancţiunea aplicată satului pentru nepredarea ucigaşului consta în mod tradiţional din vite mari – boi şi vaci -, ceea ce dovedeşte vechimea acestei instituţii, căci asemenea sancţiuni găsim şi pentru alte instituţii tot aşa de străvechi ca: proba cu jură-tori, încălcarea hotarelor. Mai târziu însă, în loc de vite mari se dau şi  animale mai mici (oi) sau bunuri mişcătoare zise „averi”, „bucate”, dar numai în mod excepţional ocine. Documentele menţionează ca o scuză pentru aceste sancţiuni târzii că „nu au aflat vite”, ca şi cum ar fi o abatere de la sancţiunea tradiţională. Oricum, cuantumul sancţiunii este foarte mare, sătenii o socotesc o „năpastă”, căci de multe ori ea întrece posibilităţile lor materiale, încât unele sate se răzleţesc şi hotarul lor este confiscat. Din această cauză, grija sătenilor nu mai pune accentul pe aspectul de „pierdere de suflet” al infracţiunii, ci pe sancţiunea acesteia, pe aspectul de despăgubire materială. în loc să se refere la omul ucis şi găsit pe teritoriul satului, documentele menţionează: „a căzut satul Piscul într-o năpastă”, „a căzut o duşegubină pe satul Câineşti” . Aceasta semnifică schimbarea sensului juridic iniţial, căci termenul juridic „duşegubină” nu mai denumeşte infracţiunea în întregul ei, ci se restrânge doar la sancţiunea sa. De aceea literatura juridică pare contradictorie, unii autori susţinând că duşegubina este o infracţiune – N. Iorga, P.P. Panaitescu, I.C. Filitti, Al.I. Gonţa iar alţii că duşegubina este o pedeapsă: D. Bogdan, I. Boldur, N. Grigoraş, Şt. Berechet, N. Stoicescu, Val. Costăchel, C. Obedeanu, precum şi Dicţionarul de instituţii feudale, Istoria dreptului românesc (voi. I, 1970) . în realitate este vorba de etape diferite ale acestei instituţii.
Referință: http://legeaz.net/dictionar-juridic/dusegubina

De punerea în aplicare a acestei globiri se ocupa un slujbaș deșugubinarul, slujitor domnesc din subordinea vornicului de ținut, ce aveau sarcina de a pune în aplicare o sentință pentru condamnații la moarte sau administrativă, satelor sau moșiei unde s-a găsit un om ucis, fără a se afla autorul crimei.

Domnul dispunea de sate răzeșești, care erau sate libere. Începând cu secolul al XVI-lea, o parte din sate sunt luate de domni ca sate domnești. Ultima referire a satelor răzeșești am găsit-o în Marele Dicționar Geografic vol.I-V, ediția coordonată de George Ioan Lahovary (1898- 1903). Aceste sate erau luate în proprietatea domniei și date unor boieri sau mănăstiri, prin invocarea a diferite motive, unul fiind cel a comiterii unei crime pe moșia sau în satul răzeșilor și când autorul nu poate fi dovedit.

De exemplu Petru Rareș voievod, a dat un ispisoc la 28 martie 1527, prin care se vinde un sat și o moșie răzeșească din ținutul Hârlău (Tătărăști), lui Gavrilaș logofătul, „care a fost domnescă, pentru o despăgubire deoarece s-a omorât un grec pe acele hotare, iar acum a rescumpărat-o de la Ivancu“. (Vasile Nicolau – Priviri asupra vechii organizări administrative a Moldovei p.72-73).

 

 

 

Lasă un comentariu

Filed under istorie

Amintiri despre cinematograful 1 Mai din Hârlău cu Maricica Fetcu

De toate vedeai la noi, comice, comuniste, dramatice, de toate.” Maricica Fetcu își amintește de casetele care ascundeau peliculele imprimate pe rolă, de dinainte de ’89, ca de un banc strașnic. Fostul administrator al Cinematografului „1 Mai” din Hârlău a mai uitat din nume, din șefii pe care ia-n­vă­țăt să-i mânuiască după pofta ochilor ei albaștri sau din actorii care i-au făcut tinerețea să tresalte. N-a uitat, totuși, de cum a găsit și cum a netezit fața „clădirii cu spectacole”, cea care-a căzut împinsă de lopata buldozerului în aprilie, anul acesta. S-a uitat atunci îndărăt ca să-i rămînă în privire jocurile de lumini din filme și să audă în gînd numai rîsul oamenilor alături de care a tras, pe ecranul cinematografului, Hârlăul mai aproape de Iași sau Botoșani. Ce-a fost după n-a mai stat în puterea mîinilor ei.

L-au ridicat în 1959 „românii, nu e­vreii, deși mai tot era făcut de ei în Hâr­lău”. Avea 342 de locuri, un ecran „ca orice ecran pentru-așa ceva, i­mens, de se vedea tare frumos” și-o scenă mi­că unde „dansau copchiii, cîntau cu­coanele muzică populară, jucau ac­tori de tot felul”. În cinematograf se aduna suflarea micului oraș moldovenesc pentru că asta era dorința oamenilor. Să uite și să rîdă. Doamna Fetcu, fiindc-așa o știau toți hârlăuanii pe cea care mînuia frîiele în clădire și primprejur, ar fi făcut drumul pînă la Iași cu căruța și-napoi de zeci de ori, n­u­mai să-i audă pe toți din sală ho­ho­tind. L-ar mai face și azi, dac-ar mai a­vea pentru ce.

cinema-1-mai

În casa ei, de pe strada „Ștefan cel Mare”, ajungi intrînd mai întîi prin parc, apoi prin curte și printr-un hol lung cît o viață de om. Casa e adunată toată într-o cameră mare, umplută cu lemn vechi, covoare – pe podele și pe pereți – și cu semne de rugăciune și de boală pe ici colo. O înconjoară cu prea mult loc gol, de asta-l umple cu de toate. „Mi-a plăcut mereu să am așa, o aglomerație care să-mi stea în suflet”, îmi spune c-o suflare zîmbită. De asta cinematograful, „1 Mai”-ul îmbrîncit de vreme, i-a fost locul cel mai drag. A lucrat tanti Maricica în comerț ani buni, vreo zece. Întîi la Darabani, a­poi la Săveni, în confecții unde ținea ges­tiunea, casieria – „comerț era”. Pe la vreo 22 de ani copila plecată dintr-un sătuc de lîngă Siret a ajuns la Hârlău. Și i-a fost dat de la colectiv, de la partid, să vîndă încălțăminte, lucru tare anapoda pentru sufletul ei căutător de îngrămădeală. „Vinerea după-masă și sîmbăta ieșeau evreii la plimbare și-apăi intrau și stăteau și lungeau vorba și-ți cereau toate cele de pe rafturi și nu luau nica. Iac-așa mă năcăjau. Eu n-am fost făcută s-aștept cîte-un om să cumpere, să mă întrebe din an în Paște o vorbă despre picioare”. Pe bani mai puțini, dar pentr-o inimă-mpăcată, a în­vățat Hârlăul să-i spună „doamna Fet­cu”, iar pe Maricica a lăsat-o lîngă Si­ret. Acolo unde, își amintește ea, da­că te-mbolnăveai, „sanitarul Ababii îți zi­cea «dai parale, dau pilule» și aș­te­pta să-i plătești viața cum mi-a plătit-o mie mama cînd am băut din greșeală niște permanganat concentrat. Oameni neștiutori”.

„BĂIEȚII NOȘTRI” (1959)

A fost administrator la cinematograf din ’60 pîn-a căzut comunismul, „exact cînd era să fie mai a­mu­zant”. Dar doamna Fetcu și-a trăit și hohotele de dinainte de ’89 cu poftă. E încă tînără în ochii albaștri-cenușii, în vorbele țîșnite din liniștea casei și-n mîinile care i se odihnesc doar din cînd în cînd pe cadrul cu care se-ndeamnă la mers. În pijamalele desperecheate, cu bundița ei roșie de fîș și baticul ne­gru înflorat, și-a umplut drumul de la intrare pînă-n odaie, de-a lungul holului nesfîrșit, cu povești. „Doamne, cum mai pocneau geamurile cînd se um­plea sala cinematografului. Ne-m­pin­geau pe gât cîte 10 – 14 documentare despre agricultură, despre industrie, de la partid, din alea de adoarme’ o­mu’ în sală, nici nu știa c-o fost la film. Și dup-aia băga Fetcu un film bun, o co­me­die de crăpa lumea de rîs.”

Ce se vedea pe ecranul de la „1 Mai” era ca de pe altă lume. Cînd po­ves­tește de filme bune, femeia lun­gește un „u” și rotunjește mol­do­ve­neș­te cuvîntul, cum ai vorbi de-o cană de vin abia scoasă din beci. Îi stă, prăfuit, pe limbă, gustul Grasei de Cotnari cu care se-mbătau actorii cînd veneau prin Hârlău, să scoată lumea din casă și s-o aducă la cinematograf. „Erau fil­me poloneze cu premiera la Iași, seara și de dimineață veneau la noi, că era aproape de podgorie, eu le făceam plă­cinte, prăjituri și aveam un băiet care a­duce’ băutura. Ș-apoi sara cînd a­jun­geau la Iași, după film, mă sunau de la Victoria și-mi urlau «Ce-ai făcut, Fetcu, i-ai îmbătat?!»”, râde ea cu drag de amintiri. Veneau pentru că se-n­vă­ța­seră cu „popularizarea” pe care fe­me­ia o făcea de cum ajunsese la cinematograf.

Tânără cum e și-acum la su­flet, se rupea de partid când și cum p­u­tea, fie călcând peste cuvîntul de la Bu­­curești, fie cel de la Iași, fie prefă­cîn­du-se a uita de îndatoririle cu iz de pro­pagandă. Fiindcă soțul era membru al Partidului Comunist, a ajuns și ea se­cretar de partid, „la «Femei»”, cum spune ea, însă nici numele și nici mun­ca de activist, pe teren, n-o prindea. „Îmi era de-ajuns câte filme despre reali­ză­ri­le poporului vedeam. Trezeam câte ze­ce oameni de pe scaunele din sală la sfâr­șit, alteori îi mai închidea portarul înăuntru. Mie-mi plăcea să pun peste program, că altfel n-aveam voie, filme fru­moase, rusești, de dragoste sau co­me­dii poloneze și-apoi românești. «Bă­ieții noștri», cînd Iurie Darie era tînăr…”

Se oprește la răstimpuri și se uită pe șifonierul înalt, de pe care atârnă pro­soape, perne dezvelite de așternut și umbre. Nu mai are fotografii, nici pro­gramele de la cinema, deși le-a scris ca să le țină minte. Le-au pierdut alții pentru ea și-apoi a rămas singură, n-a mai putut răscoli după hârtii. Ține minte, răsfirat, cum se ducea la Iași, la O­ficiul de Difuzare, „undeva pe la Bol­ta Rece, în Păcurari, cu căruța”, lăsa vinul acolo și aducea rolele de „film bun”, cele care se-nvârteau numai la Ci­­nema Victoria sau la Republica, ni­cio­dată în micul târg hârlăuan. „Mar­ga­reta Baltazar, o prietenă de-acolo, îmi făcea programarea. Trei – patru zile mer­gea la noi, apoi le trimiteam înapoi, unde trebuiau de drept să fie, la Iași. Ce era să facă lumea dacă altă distrac­ție atunci nu era?”

„LINIȘTEA DIN ADÎNCURI” (1982)

Îi zbârnâia tot timpul telefonul, „să merg la ședinte, să mă-nvăț cu activi­tă­țile de partid. Da’ mă duceam? Ni­ca!”. Doamna Fetcu avea de lucru la Hârlău, în cinematograful căruia îi rămăseseră, prin ’80, cinci oameni cu tot cu ea, administratorul. I-au anunțat că nici de casierie nu mai e nevoie, pentru cinci angajați și trei spectacole pe zi. Dar astea sânt amintiri care în­cep a se-nnegri, așa că vorbele femeii se uită în oglinda cu sertăraș, se trec pu­țin prin busuiocul de la icoană și se în­seninează din nou. „Da’ pînă atunci mergeau cîte șase pe zi. În program aveam documentare, cu afișe aduse de la Iași, dar eu scriam repede pe hârtie că punem film franțuzesc în locul lor, lipeam pe geam și lumea se aduna. Și iară crăpau geamurile la «1 Mai»”, îmi spune punîndu-și din cînd în cînd palma peste buze, acoperindu-și știrbitura cu piatra roșie a unui inel aurit.

Nimic, în afară de el și de ochii doam­­nei Fetcu, nu strălucește în ca­me­ră. Nici măcar carpeta persană de pe perete, cu beduini și cămile în­ghi­țind mirosul de bătrînețe din încăpere. Cînd se oprește s-asculte muzica popu­lară care-i răsună peste povești din cu­tia televizorului, își amintește de „co­piii” care veneau la cinematograf să joa­ce, să cînte, să mănânce. „Erau așa să­raci actorii noștri. Veneau cu cîte 19 lei, cum erau atunci leii, pentru de­pla­sare. Astea erau două kile de roșii și-o bu­cată de pîine. Primeau 300 de lei du­pă prima reprezentație, primul spec­tacol, dup-aia deplasări ș-atît. Năcă­jiți.” Dar ea le mai înmulțea mîncarea împărțind-o pe-a ei și le mai ștergea de pe umeri frigul din trenurile în care dor­meau, călătorind. Îi erau copii, fiind­că pe-al ei l-au furat frigurile, boala.

„«Liniștea din adîncuri», cu Gina Patrichi – și ăsta a fost un film bun. Era vorba să le facă, în poveste, statui unor muncitori din fabricile comunis­te. Așa-mi spuneau și mie la cinema, cînd îi țineam pe angajați pînă la 2 noaptea la film, cu tot Hârlăul. «Ne scoți sufletul, crezi c-o să-ți facem mo­nument, Fetcule?»”. Acum Fetcu rîde. Știe că glumeau. Chiar dacă i-ar fi zidit vreo urmă de recunoștință, ar fi căzut odată cu întregul cinematograf, din 2009 încoace, cînd au început, u­nul cîte unul, să se jupoaie zidurile. Știa și-atunci, cînd „populariza” filmele ca­re rulau la Hârlău, că nu toate erau bu­ne. Le citea afișul și cărțulia de pre­zen­tare, le ghicea din ochi și-și făcea o cruce de Doamne-ajută. „Apoi întram în cinematograf, să văd și eu filmul. Și dacă era urîcios, somnoros, cînd ie­șeau oamenii se uitau la mine. Eu mă uitam în altă parte”, chicotește femeia, în care se ghicește o Maricică tânără, co­pilăroasă, ca aceea măritată mai de­vre­me de 18 ani.

Ca-ntr-o nesfîrșită școală, doamna Fetcu și-a primit coronițele pînă la bătrînețe. Cinematograful din Hârlău era, an de an, pe locul al doilea în țară „după activitate, cum se spunea”. A­tunci i se dădea premiu și-l cheltuia pe sim­pozioane și pe concursuri pentru e­levi. Jucau teatru, cântau și ea le dădea cărți și pandișpan copt acasă. Iar oa­me­nii din oraș acopereau locurile din sa­lă ca să-și umple inimile. „După ce se închidea lumina (n.r.: se încheia pro­gramul televiziunii naționale), unde se duceau toți? La Cinema! Se făceau con­certe cu muzică populară, venea Irina Loghin, Maria Tănase, pârâia sticla la geamuri, cum am zis!”

În cei 30 de ani de muncă la cinematograf, femeia a strîns în pumni soar­ta clădirii. Cînd rolele se schimbau și-aveau nevoie de aparate noi, cînd lu­mi­na trecea prin perdelele subțiri ale sălii, doamna Fetcu mergea la Iași. „Mă-nțelegeam cu o femeie de la Vic­to­ria, ea-i spunea directorului că trebuie luate alte perdele și iac-așa am avut perdele grena, plușate, la «1 Mai», la Hârlău”, iar glasul i se-ncarcă de-o mândrie care nu se pierde degrabă.

cinema-1-mai-004

Se poticnește o clipă, alungând cu mîna o umbră de muscă intrată la umbră în ca­să. Și-n vreme ce-o urmărește, se în­cruntă de-o ciudă tristă pentru ziua în care cinematograful ei cu scaune moi a fost îmbrîncit ultima dată, de tot. Că­dea, așa că a fost ajutat să moară. „Le-am zis la toți să nu-mi mai zică. Eu nu mă mai pot duce pe-acolo, nu mă țin picioarele, dar l-am văzut pe jumătate dărâmat și-am întors capul. Îți vine ca-n ochi durerea, fiindc-ai muncit atîta.”

Momentul trece. Ne uităm împreună pe șifonierul înalt, pe deasupra per­nelor, căutînd cu gîndul fotografiile de cînd pe strada „Ștefan cel Mare”, căci tot așa se numește și cea pe care se afla cinematograful, în capătul ce­lă­lalt de oraș, era o casă cu perdele gre­na, plușate. Cînd asfaltul nu era neted în locul lui. „«Ești cam tînăr, băiete», așa-i spunea lui Iurie Darie fata din film. Am fost și eu tînără. Îmi a­min­tesc de mine că nu mi-a plăcut să-mi vînd viața în comerț, în magazine.” A cum­părat, în schimb, viețile altora, scri­jelite cu trecut pe role de film.

Referință: publicația Opinia studențească http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/ochii-sub-care-a-rulat-ultima-scen-a-cinematografului-din-harlu.html

1 comentariu

Filed under Uncategorized

Ziua Culturii Naționale la Hârlău

Deja la a IV-a ediție, Protopopiatul Hârlău, organizează de „Zilele Culturii Naționale” în ziua de 16 ianuarie, o seară Eminescu. În acest an, serată va avea titlul „Eminescu, icoană a limbii române”.

p1070888

Din program: Un parastas pentru poetul național Mihai Eminescu la biserica domnească Sf.Dumitru la ora 15.00, unde vor oficia preoți din parohiile din Hârlău și Pârcovaci.

La sediul protopopiatului vor avea loc începând cu ora 15.30 recitări din poeziile lui Mihai Eminescu, prezentări biografice, interpretări de cântece pe versurile poetului, intervenții ale participanților la serată. Un moment deosebit va fi și expoziția de medalistică a domnului profesor Ioan Mușei cu medalii, cărți,  având ca tematică sărbătoritul zilei, Mihai Eminescu.

 

Lasă un comentariu

Filed under istorie, Uncategorized

Alexandru Lăpușneanu voievod, la a doua domnie, acum 460 de ani.

letopiset_n-costin

Cronicarul Nicolae Costin în „Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601”, p.435, prezintă evenimentele din anul 7065 (1557) cu ocazia urcarii pe tronul Moldovei, în a doua domnie, a lui Alexandru Vodă Lăpușneanu.

După detronarea lui Joldea voievod, pe care l-a învins în bătălia de la Șipote pe Miletin, aproape de Hârlău, boierii și Alexandru Vodă au venit la curtea domnească din Hârlău și de aici au plecat la cetatea de scaun din Suceava, unde Alexandru Vodă s-a așezat în scaunul domnesc. El s-a căsătorit cu Ruxandra fiica lui Petru Rareș Voievod, care era cât pe ce să se căsătorească cu Joldea Voievod.

Cronicarul menționează iarna deosebit de grea:  „a fost mare omor și iarnă grea”. Domnind în liniște Alexandru Vodă, a zidit mănăstirea Slatina și mănăstirea Pângărați, pe care le-a înzestrat prin urice de danie domnească, cu sate, moșii, păduri, locuri de moară inclusiv în ținutul Hârlăului.

In acest an se împlinesc 460 de ani de la acele fapte, pomenite de cronicar.

Comentariile sunt închise pentru Alexandru Lăpușneanu voievod, la a doua domnie, acum 460 de ani.

Filed under istorie

Letopisețul lui Azarie

Ioan Bogdan (1864 – 1919), membru corespondent al Academiei Române, autor de lucrări istorice, a fost un lingvist și filolog de renume internațional. Acesta publică în 1909 lucrarea “Letopisețul lui Azarie”, apărut inițial în Analele Academiei Române, seria a II-a , tomul XXXI, capitolul “Memoriile secțiunii istorice”, și în volum la editura Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, 1909 București.

letopiset-nazarie

Despre Letopisețul lui Azarie, Ioan Bogdan a luat la cunoștință ocazional, pe timpul  studierii unor documente la Biblioteca Imperială din Sankt Petersburg, Rusia, manuscrisul cu cota O, XVII, Nr.13 cu 238 de file. Studiindu-l a constat că este un letopiseț ce începe cu domnia lui Petru Rareș.

Nu există în manuscris nici un indiciu asupra persoanei călugărului Azarie care a scris manuscrisul și nici a locului unde a fost scris. De asemenea nu se știe cum a ajuns împreună cu alte documente moldovenești în Biblioteca Imperială Țaristă. Din studiul caracteristicilor slovelor și a textului, se pare că a fost scris la o mănăstire din nordul Moldovei, probabil Suceava la paraclisul Sf.Ioan. Dintr-o notiță atașată manuscrisului, rezultă că la 1739 și 1749, manuscrisul se afla la o mănăstire de pe lângă Iași.

Lucrarea este amplă, face o analiză comparativă cu alte letopisețe apărute în secolul XVII, privind evenimentele menționate în manuscris, I.Bogdan apreciază că datele istorice  din acest letopiseț, au o valoare scăzută pentru istoriografia românescă. Însă remarcă că Grigore Ureche a preluat din aceast leopiseț unele pasaje privitor la Ilieș Rareș Turcitul și fratele acestuia Ștefan Rareș.

Pe mine m-au interesat evenimentele istorice ce au legătură cu curtea domnească din Hârlău.

Astfel la pagina 134, se prezintă o “răfuială” a lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță Vodă) cu niște boieri printre care și Arbore (Arbure) portarul Sucevei, pe care l-a decapitat în aprilie 1523 la curtea domnescă din Hârlău.

La pagina 203, se prezintă împrejurările asasinării lui Ștefan Rareș voievod în tabăra militară de la Țuțora pe Prut și urcarea pe tron de către boieri la curțile domnești de la Hârlău a lui Alexandru voievod (Lăpușneanu) la 1552. Se spune că domnul după urcarea pe tron, a fost “foarte întristat” de foametea existentă în țară și de faptul că nu-i poate ajuta pe supuși, visteria țării fiind goală.

Alexandru Lăpușneanu voievod se căsătorește cu domnița Ruxandra, fiica lui Petru Vodă cel Bătrân (Petru Rareș).

La pagina 32 amintește de cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu și de faptul că Despot Vodă ar fi încercat să introducă “socianianismul” (o doctrină protestantă din sec. al XVIII-lea, o altă formă a antitriniatirismului. Doctrina, care neagă trinitatea și divinitatea lui Cristos),  în țara Moldovei, la școala din Cotnari.

Comentariile sunt închise pentru Letopisețul lui Azarie

Filed under istorie, Uncategorized

160 de ani de școală la Hârlău.

Astăzi sala de sport a Colegiului Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău a devenit sală de spectacole. Trei ore de spectacol, cu participarea elevilor Colegiului și invitați de la școlile gimnaziale din Hârlău, Pârcovaci și Deleni.

p1070807 În deschiderea spectacolului de Tradiții și Obiceiuri de Iarnă, ediția 2016, domnul director al colegiului, profesor Aurel Neicu a prezentat Anuarul Colegiului Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău, anuarul nr.V, anul V (2015-2016).

Anuarul tipărit în condiții grafice deosebite, are un conținut  bogat cu articole, în majoritatea scrise de elevi, cele mai interesante fiind interviurile luate de elevi unor cadre didactice. Mai cuprinde evocări, prezentarea unor evenimente din viața colegiului, dar și pagini obișnuite unui anuar: lista absolvenților colegiului (promoția 2016), rezultatele obținute în anul școlar 2015-2016. Este primul anuar pe care-l dețin (un cadou de la conducerea colegiului, pentru care mulțumesc și pe această cale).

A urmat un bogat program artistic, ce a cuprins obiceiuri de iarnă, capra, plugușorul, căiuții,colinde. Am remarcat ceva deosebit, teatrul popular și anume „Banda lui Jianu”. Elevii au prezentat un fragment din acest teatru popular. Costumele au fost tradiționale, iar interpretarea rolurilor a fost foarte bună.

Au fost și două scenete teatrale, interpretate de elevi, destul de reușit și apreciate de public. Sunt câțiva elevi care au talent și prevăd că după terminarea cursurilor colegiale, vor urma o carieră în arta teatrală.

p1070777

 

Domnul director al Colegiului Național „Ștefan cel Mare” profesor Aurel Neicu prezintă Anuarul Colegiului Național, ediție jubiliară dedicată celor 160 de ani de la înființarea Școlii de băieți din Hârlău (1856).

 

 

 

p1070769

p1070783

Doresc Colegiului Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău: La mulți ani și mult succes în această grea întreprindere: să formezi tineri pregătiți, cu un înalt spirit civic  și viitori cetățeni de folos țării.

Comentariile sunt închise pentru 160 de ani de școală la Hârlău.

Filed under Uncategorized

Aniversările anului 2017 la Hârlău

525 de ani de la zidirea bisericii Sf.Gheorghe din Hârlău (1492)

520 de ani de la marea adunare a oștirii moldovenești de la Hârlău, pentru a sărbători victoria de la Codrii Cozminului împotriva oștilor regatului Poloniei (6 decembrie 1497).În documentele din acea dată, se scrie despre cetatea Soroca (prima atestare documentară).

500 de ani (1517) – Cutremur puternic de suprafață (crustal) în Hârlău (epicentrul în zona Darabani – Botoșani) urmat de un incendiu, care a provocat avarii la Curtea Domnească. Ștefaniță Vodă, dispune reparații atât la Curtea Domnească cât și la biserica Sf. Gheorghe, afectată de cutremur.

490 de ani (1527, 20 ianuarie), Petru Rareș, este ales  la Hârlău, de boierii Moldovei, domn al Moldovei.

460 de ani (1557), de la urcarea pe tron a lui Alexandru Vodă Lăpușneanu la Hârlău. În același an s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareș voievod, Ruxandra.

250 de ani (1767), episcopul la Episcopie de Rădăuți, devenit sub ocupația austriacă și rusească episcopat al Hotinului, Amfilohie, care după ieșirea din episcopat ajunge la Iași și către sfârșitul vieții la mănăstirea Zagavia, unde stareț era Daniil. Episcopul Amfilohie a scris o  Gramatica teologhicească, Iași, 1795 (72 p.) – După Catehismul mitropolitului Platon Levsin al Moscovei – De obște gheografie, Iași, 1795 (230 p.), prelucrata, prin intermediul unei ediţii italiene, după Geografia universala a iezuitului Claude Buffier (cu informaţii istorice și geografice asupra Moldovei) ; – Elemente aritmetice, Iași, 1795 (168 p.), după Aritmetica italianului Alessandro Conti (cu menţionarea unităţilor de măsură folosite în Moldova). – In manuscris a rămas Gramatica fizicii, lucrare de știinţele naturii, prelucrata tot din limba italiana (Bibl. Acad.,ms.1627, editata in 1990).

183 de ani (1834) de la desființarea ținutului Hârlăului.

sc-baieti

 

 

160 de ani de școală primară și gimnazială la Hârlău (1857).

 

140 de ani de la Războiul de independență (1877, 10 iulie). Primăria Hârlău și cetățenii din localitate fac o colectă în bani pentru ajutorarea armatei de pe frontul din Bulgaria. Primăria dă 50 de lei iar cetățenii, în majoritatea evrei donează 201 lei. Primarul Hârlăului, Spiridon Ștefan contribuie cu 4 lei. 1877, 4 noiembrie. Dr. Capșa directorul general al Serviciului Sanitar anunță prin telegramă primăria, poliția  și spitalul din Hârlău că vor primi o parte din cei 56 de militari răniți sau bolnavi veniți în județul Botoșani de pe frontul războiului de independență din Bulgaria. Din Hârlău sunt mobilizați rezerviști și se achiziționează de către armată cai, boi, căruțe, care și fân.

Acum 130 de ani (1887). Primarul Hârlăului, Grigore Rozen, mută osemintele din cimitirele ortodoxe ale orașului (de la biserica Sf.Nicolae din Munteni și Sf.Gheorghe) pe dealul Cireșului, în cimitirul Eternitatea.

130 de ani de la sfințirea târnosirii reconstruirii catedralei mitropolitane din Iași (1887). Printre marii donatori și boierul Ghica – Deleni.

Acum 125 de ani (1892)  Se înființează la Hîrlău  judecătoria de pace a plasei Coșula-Miletin. Localul judecătoriei se afla în parcul de lângă primăria Hârlău.

Acum 125 de ani, apărea la Iași la editura „Fraților Șaraga” o culegere de poezii populare în volumul „Doine, culese și publicate așa cum se zic” de Mihail Cănianu (Moritz Cahana) din Hârlău.  Moritz Cahana este născut la  1867 în  Hârlău, judeţul Iaşi a decedat la 28 septembrie 1933 în  Bucureşti)

Acum 120 de ani:

1897, 4 octombrie este târnosită biserica Sf. Nicolae, fostă capelă de lemn din cimitirul târgului Hârlău. Lucrare făcută mai ales cu banii și munca bucovinenilor stabiliți în Hârlău, în cartierul Munteni.

1897, încep lucrările de restaurare a bisericii Sf. Gheorghe sub coordonarea  arh. francez E. A. Lecompte și  arh. C. Băicoianu. Se acoperă picturile exterioare și capătă înfățișarea pe care o vedem în prezent. Au fost făcute modificări regretabile!

1897, 17 decembrie s-a născut la Hârlău, Lișman Vasile, învățător, prozator, fost primar al orașului Hîrlău în anii 1930-1933. Este autorul unei monografii a orașului Hîrlău, apărută în 1972. Moare la Hîrlău la  23 martie 1996.

Acum 110 ani:

1907 până în 1914 apare în Hârlău, sporadic publicația “Lumina”, condusă de C.V. Gheorghiu, fost primar al Hârlăului. În paginile ziarului, articole despre viața economică, politică, socială și culturală și despre administrația locală din Hârlău.

1907 o răscoală a țăranilor pornită de pe moșiile arendașului Ficher, din Flămânzi, ajunge și la Hârlău. Nu se produc însă daune sau vărsări de sânge.

1907, lângă biserica Sf. Gheorghe era groapa de gunoi a orașului și târgul de vite. Un tânăr primar și un preot fac ordine. Cumpără o sinagogă aflată langă biserica, o dărâmă și fac posibil accesul creștinilor în biserică. Se începe curățirea de gunoaie a ruinelor Curții Domnești.

Acum 100 de ani.

1917, 10 mai . De Ziua Națională, în prezența regelui Ferdinand,  a lui I.G. Brătianu – primul ministrul, a lui I.G.Duca, generali din Marile Cartier General, împreună cu generalul Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze în România, și Albert Thomas, ministrul francez al armamentului, asistă în Hârlău la defilarea trupelor Diviziei 13 Infanterie “Ploiești” comandant colonel Popescu Ion-Sanitaru . Sunt impresionați de gradul de pregătire pentru luptă și mai ales de moralul ridicat al trupei.

1917, 15 mai, personalitățile menționate mai sus participă la o aplicație tactică de mare amploare a Diviziei 13 Infanterie Ploiești pe dealul Gurguieta. Se verifică gradul de pregătire pentru luptă a diviziei. Se utilizează aviația pentru observare și conducerea focului artileriei. Dupăamiază boierul Ghica -Deleni invită regele și persoanele care-l însoțesc la un prânz vănătoresc la cabana de vânătoare din pădurea Pârcovaci.

1917, 17 august, se naște la Iași, doctorul Agapi Nicolae Gheorghe. Între 1917-1937 a domiciliat în Hârlău, în casa Agapi, care a fost după 1945 naționalizată devenind sediul securității, apoi sediul de comitet raional de partid și casă de cultură. În prezent casa (vecina cu Muzeul Viei și  Vinului) este o ruină. Doctorul Agapi, a fost în perioada 1940-1945 pe front. A publicat numeroase lucrări științifice și  de specialitate.

1917, 28 noiembrie, ia ființa la Hârlău din soldați și ofițeri voluntari transilvaneni, aflați în prizonierat în Rusia, Corpul Voluntarilor Ardeleni. Sunt dislocate trei regimente de voluntari, Regimentul 1 Turda la Scobinți, Regimentul 2 “Alba Iulia” la Deleni și Regimentul 3 “Avram Iancu” la Hârlău. Comandantul Corpului Voluntarilor Ardeleni, este numit colonelul Olteanu Marcel, ajuns general în 1919, va participa la luptele din Ardeal (Detașamentul general Olteanu din Maramureș)  și Ungaria contra armatei bolșevice a lui Bela Kun. A fost numit guvernator militar a Budapestei (august-noiembrie 1919).

Probabil sunt și alte aniversări, pe care le voi adăuga pe parcurs.

Comentariile la articol se pot face pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/Miron51/

 

Comentariile sunt închise pentru Aniversările anului 2017 la Hârlău

Filed under istorie, Uncategorized