Evenimentul cel mai important din istoria Hârlăului din 2017 – 100 de ani de la constituirea Corpului Voluntarilor Ardeleni.

Nu am așteptări prea mari de la autoritățile locale, județene sau naționale, însă cu sprijinul Primăriei Hârlău, primăriei Deleni, Primăriei Scobinți, Protpopiatului Hârlău, Colegiului Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău, Liceului Tehnologic din Hârlău, Casei de Cultură, Bibliotecii Orășenești Hârlău, a unor persoane care iubesc acest oraș, sponsori, propun organizarea unor activități aniversare. Hârlăoanii pot să-și exprime recunoștința și să aniverseze,  această mare unitate dislocată la Hârlău acum 100 de ani, unde s-a pregătit pentru lupta cea mare: Dezrobirea Transilvaniei și realizarea Marei Uniri.

In 1919, militarii acestui Corp al Voluntarilor Ardeleni, au făcut parte din Diviziile Ardelene care au luptat în pusta ungară ajungând la Budapesta.

Mă gândesc că ar putea fi invitate personalități, istorici din Alba Iulia, Iași, Chișinău și Kiev, localități, care au marcat istoria acestui Corp de Voluntari.

Pentru comentarii, propuneri și inițiative, vă stă la dispoziție pagina de facebook:

https://www.facebook.com/voluntari1917/

Lasă un comentariu

Filed under istorie

Alexandru cel Bun, 585 de ani de la moarte. Hârlăul în vremea voivodului.

Acum 85 de ani, profesorul P.P.Panaitescu a scris o carte, „Alexandru cel Bun, la 500 de ani de la moartea lui”.

alexandru-cel-bun

În acest articol doresc să punctez doar câteva descoperiri, ce atestă existența târgului Hârlău și curții domnești, încă din vremea domniei lui Alexandru cel Bun,  așa cum rezultă din lucrările pe care am reușit să le citesc.

În lucrarea sus amintită, la pagina 19, amintește de participarea unei delegații moldovene la Konstansz, Elveția, cu ocazia unui Conciliul papal. Delegația era condusă de Grigore Țamblac, mitropolit al Kievului și era trimisă de regele Poloniei și marele duce al Lituaniei. Din delegație făceau parte și boieri din Moldova și Țara Românescă, dar și reprezentanți a unor orașe și târguri. Din Moldova erau din târgurile întemeiate de sași și care în vremea lui Alexandru cel Bun, aveau o importantă populație de credință catolică și de etnie ungurească și săsească, originară din Transilvania, stabilită la Baia, Suceava, Roman, P.Neamț, Bârlad, Siret și Hârlău.

Cercetarea arheologică din secolul trecut la curtea domnească din Hârlău și în subsolul bisericii domnești Sf.Gheorghe din Hârlău, au evidențiat lucrări și artefacte datate ca fiind din timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

În lucrarea arhitect Stelea Cheptea: „Un oraș medieval Hârlău”, editura Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, 2000 Iași, capitolul– Curtea Domnească, primele curți domnești, la pag.129-134, se arată că în urma cercetărilor arheologice sistematice efectuate în perioada 1969-1977, s-a descoperit un strat de cultură din prima jumătate a sec. XIV și prima jumătate a secolului al XV-lea. Concluzia este că a existat o curte domnească anterioră refacerii Curții Domnești de către Ștefan cel Mare (1486), respectiv a unei construcții ce ar putea fi o casă domnească din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Datarea fiind făcută studiind materialele ceramice găsite în acest nivel și a unei monede (un gros de argint), emis de monetăria domnului Moldovei, Alexandru cel Bun.

Cu ocazia săpăturilor din subsolul bisericii domnești, s-au identificat două temelii a unor biserici anterioare, mai mici. Concluzia fiind că o primă biserică ar fi fost ridicată de boierul Bârlă ce apare în actul de danie de la 1 mai 1384, dat de unchiului din partea tatălui, Petru I Mușat voievod, și o alta, mai mare, zidită în timpul domnei lui Alexandru cel Bun, care ar fi avut hramul Sf.Dumitru (opinie a preotului paroh doctor Dumitru Tincu).

Recomand pe acest blog: https://harlau625.wordpress.com/2011/07/02/lumina-de-sub-pamant-se-intampla-acum-10-ani/

Lasă un comentariu

Filed under istorie

Documente din arhive despre Hârlăul de acum 100 de ani.

La arhivele statului Botoșani, documentele prefectului, am găsit câteva documente ce fac referire la situația Hârlăului în timpul primului război mondial, (ianuarie-februarie 1917). În Hârlău se găseau subunități și unități ale Diviziei 13 Infanterie Ploiești, aflată în refacere.

Mai jos voi prezenta câteva documente, și comentariile la acestea, așa cum au fost publicate în lucrarea Divizia 13 Infanterie Ploiești – cronica a 10 luni în anticamera morții, editura PIM Iași, 2014, p. 73-75.

La Deleni, primar era Neculai Negură. Acesta trimite la 24 ianuarie 1916 către administrația plasei Hârlău și la prefectură Botoșani, bugetul pe anul 1916 și 1917.

La Hârlău, primar este Eugen Totoescu, acesta trimite la prefectură bugetul pe 1916. Secretarul primăriei era C.I. Șerban.

Pentru 1917, primăria Hârlău, trimite bugetul extraordinar de război la prefectură Botoșani. Bugetul este semnat de ajutorul de primar Gheorghe Suditu, deoarece primarul Eugen Totoescu (PNL) și-a dat demisia. Din document rezultă că trei din consilierii locali au murit, iar 2 consilieri lipseau.

Spre surpinderea mea, din ianuarie până în martie, nu au fost raportate cazuri de tifos exantematic, febră tifoidă și febră recurentă, ci de holeră și anghină difterică.

La 10 ianuarie 1917, serviciul sanitar de pe lângă prefectura Botoșani, trimite circulara nr. 1903 din 14 ianuarie 1917 prin care se declară carantină ca urmare a depistării unor bolnavi de anghină difterică și holeră la Frumușica și Hârlău.

Medicul orașului Hârlău, dr. Abels Leon, trimite o telegramă la prefectură prin care raportează 13  cazuri de holeră la Hârlău, din care au decedat  nouă. Dintre militari, au murit 3 soldați și doi prizonieri de război. (Rezultă că la acea dată în Hârlău erau și prizonieri de război, fară a se preciza numărul acestora și cărei armate aparțineau).

Mai face cunoscut că la Hârlău sunt 10 spitale și că urmează a se mai înființa încă 4.

Prin telegrama nr. 366 din 7 martie 1917 poliția urbei Hârlău comunică primul caz de tifos exantematic în rândul populație.

Cu adresa nr. 20842 din 27.02.1917 comandantul Diviziei 13 Infanterie din Hârlău, solicită ajutor autoritaților locale pentru instalarea de bărăci metalice destinate spitalelor militare. Prin adresa nr. 2298 din 08 martie 1917, medicul șef al orașului Abels Leon,  aduce la cunoștința serviciului medical a prefecturii că la 25 februarie 1917 s-a declarat epidemia de tifos exantematic. Se solicită de la prefectură fonduri, var și petrol pentru măsurile sanitare, atât pentru militari cât și civili.

spital-de-campanie

Cu adresa nr. 140 din 24 aprilie 1917, prefectura se plânge comandamentului militar că rechizițiile făcute au lăsat populația civilă fără hrană, semințe pentru semănăturile de primăvară. Oamenii sunt slabi, slab nutriți și bolnavi de tifos.

Cu adresa nr. 747 din 11 iunie 1917, conducerea de plasă Hârlău, trimite un raport prefectului prin care se arată situația dezastroase a populației: Bolile nu se mai ispravesc în rândul populației. Se solicită trimiterea de urgență de petrol pentru dezinsecție și var pentru igienizare.

Spitalul nr. 144 Hârlău, cu adresa nr. 664 din martie 1917, solicită primăriei Hârlău sprijin în lucrători și unelte pentru a se săpa în dealul din spatele Spitalului Pulcheria Ghica gropi comune pentru înhumarea a 10-15 militari morți de febră tifoidă și tifos exantematic în fiecare groapă.

Dispoziția nr.175 din 30.02.1917 a prefecturii Botoșani, care transmite Primăriei și comandamentului Diviziei 13 infanterie, prevederea Comandamentului General al etapelor și comunicațiilor, prin care se obligă unitățile militare să asigure hrănirea copiilor orfani de mamă, ai căror tată este pe front.

Dispoziția pe linie de apărare antiaeriană transmisă de Ministerul de Război,  prefecturile iar acestea, la primării:

Liniile telefonice se vor pune la dispoziția exculsivă pentru transmiterea zborului planoarelor și zepelinelor spre localitate. Orice persoană care folosește telefonul îi va fi întreruptă comvorbirea pentru transmiterea semnalului de alarmă antiaeriană. La primirea semnalului de pericol de atac aerian, se vor lua măsuri de alarmare a populației și de adăpostire.

Aeroplanele sau zepelinele doborâte de aviația proprie sau artileria anti-aeriană vor fi puse spre pază. Se interzice intrarea în aeronavă, sau luarea de materiale din acestea.

2 comentarii

Filed under istorie, Uncategorized

Carte – Orașele Moldovei, o dezamăgire.

Recent am cumpărat pe internet o carte „Orașele Moldovei” (Towns of Moldovia) apărută în Editura Muzeul Național de Istorie a României, 2014, București.

orasele-moldovei

Las la o parte țeapa cu taxa piparată pretinsă de firma de curierat care mi-a adus cartea, ce a costat nepermis de mult, doresc să mă refer la conținut.

In carte sunt mici note în limba română și engleză pentru 38 de orașe medievale ale Moldovei. In cuprinsul lucrării sunt menționate și orașe apărute (atestate documentar) abia în secolul XVIII și nu apare un oraș cu cea mai veche atestare documentară într-un document intern de cancelarie a voievozilor Moldovei, mă refer la Hârlău sau de secol XV, Târgul Cotnari.  In schimb apar orașe cu o istorie modestă: Solca, Vijnița, Vâlcov, Herța și altele.

Scurta notă de prezentare a localităților, în marea majoritate, sunt luate probabil de pe net, și nu se fac trimeteri la documentele de atestare. Explicarea denumirii unor orașe, ține mai mult de legende locale, cum ar fi de exemplu numele orașului Târgu Frumos, nume explicat prin legenda cu frumosa hangiță care ar fi fost pe placul lui Ștefan cel Mare și de aici numele de „Târgul Frumosei”.

Hârlăul este amintit ca fiind un târg vechi,  în corelație cu alte  orașe cum ar fi Botoșani, Tg.Frumos, Roman sau Vaslui, sau ca ținut, în corelație cu ținutul Cârligătura și Botoșani.

Ce are interesant lucrarea, sunt ilustrații pentru fiecare oraș, cu cărți poștale, gravuri, fotografii, hărți ce aparțin colecțiilor  Muzeului Național de Istorie.

Dezamăgitor. Nu cred că merită să mai cumpăr cărți de la Muzeul Național de Istorie.

 

3 comentarii

Filed under istorie

Ținutul Botoșanilor, file de istorie.

Recent am cumpărat din Iași o carte, Catagrafiile Visteriei Moldovei (1820-1845) VII.Ținutul Botoșanilor (Partea I (1820). Casa Editorială Demiurg Plus, Iași 2014.

Aici găsim o primă descriere a ținutului Botoșani, dată de catagrafia ținutului Botoșani.

Ținutul Botoșani, este ultimul și cel mai recent ținut al Moldovei medievale. La acea dată în Moldova erau 11 ținuturi. Acest ținut apare atestat documentar la 1741 într-un act de goștină (darea , birul în oi, datorat domniei). Ținutul a fost înființat din teritorii luate de la ținutul Dorohoi aflat la nord și de la ținutul Hârlău aflat la sud.

tinutul-botosani-1820

La 1820 ținutul avea trei ocoale: Ocolul Târgului, Ocolul Câmpului și Ocolul Siretului și un târg: Botoșani.

Ocolul Târgului avea satele: Draxineni, Crâstești, Stăncești, Coșuleni, Pitulușăni, Săucinița. Copălău a mănăstirii Coșula, Popăuți a mănăstirii Sf.Neculai, Stăuceni, Răchițîli a mănăstirii Sf.Neculai (Popăuți), Tăucescu a mănăstirii Sf.Neculai, Băiceni, Curteștii, Cișmeaua, Drăgomănești, Levorda, Găureana, Cocorănii, Zăicești (sat de răzeși condusă de un vornic), Rușii, Târgul Sulicioaiei (Sulițoaiei).

Ocolul Trușăști avea satele: Trușăști, Șoldănești, Gurbănești,Brândeștii Crâstii, Brândești, Cecheșănii, Nicșănii, Teișorii, Cordărenii lui Gafencu, Cordărenii mănăstirii Doljăști, Șipoteni,Căcăcenii, Tomeștii, Mănăstirenii.

Ocolul Siretului avea satele: Lozna, Hănțășeștii din Deal, Hănțășeștii din Vale, Bucecea, Ionășeni, Berhoișești, Mândrești, Bursuceni, Hrișcani – sat răzeșesc, Șerbăneștii, Slobozie Șerbănești, Cornii, Icușănii, Vorona a spătarului Vasile Krupenschi din familia Krupenschi (în catagrafie Crupenschi) din Feredeni (Deleni), Vorona Ciorii, Poiana Lungă a mănăstirii Vorona, Călineștii, Grigoreștii, Vorona a boierului Costache Musteață, schitul Vorona a mănăstirii Vorona (probabil actuala Sihăstria Voronei).

Pentru cei care doresc să cunoască mahalalele Botoșanilor la 1820:

Mahalaua Morăreștii, Mahalaua Târgul Nou, mahalaua Vrăbienii, Mahalaua Sfete Gheoghie.

In catagrafie mai ales a târgului Botoșani, există interesante date despre  boierii cu reședința în târg, despre meseriașii târgului, slugile boierilor, beșleaga (sărăcimea, prostimea) târgului, despre haimanalele (oamenii fără căpătâi, pribegi, emigranți, nestatornici) care lucrau cu hac (argați, zilieri cu plată) la boieri, negustori sau meșteșugari), despre străinii hrisovari sau hrisovoliți (aveau aprobare de ședere cu hrisov domnesc), despre meșteșugari, clerul creștin ortodox și de alte culte. Numele persoanelor recenzate le arată originea etnică, starea lor, originea lor, meseria pe  are o au.

Este o lucrare interesantă ca și celelalte catagrafii pe care le dețin: a ținutului Hârlăului, ținutul Iași, ținutul Cârligătura.

Zilele următoare sper să găsesc sau să fac o hartă a ținutului Botoșani la 1820.

 

Comentariile sunt închise pentru Ținutul Botoșanilor, file de istorie.

Filed under istorie, Uncategorized

Un document de acum 100 de ani. Ordonanța nr.13 dată de comandantul Diviziei 13 Infanterie la Hârlău.

La începutul lunii februarie, atât medicul șef a comune urbane Hârlău, medicul Abel Leon, cât și autoritățile medicale ale Diviziei 13 Infanterie Ploiești, aflată în refacere în raionul Buhalnița, Bădeni, Hârlău, Maxut, Deleni au semnalat autorităților civile (prefectura Botoșani) și militare (Marele Cartierul General al Armatei Române din Iași) despre epidemia de febră tifoidă și febră recurentă care măcina zilnic zeci de suflete din rândul civililor și militarilor.

Public un ordin al comandandantului Diviziei 13 Infanterie, dat prin ordonanța nr.13 din 17 februarie 1917, prin care se vor executa măsuri stricte de igienă colectivă:

ordonanta-d13i

Ordonanța nr.3 din 17 februarie 1917, dată de la Cartierul Diviziei 13 Infanterie, semnată de comandantul diviziei colonel I. Popescu.

Noi colonel I. Popescu comandantul Diviziei 13.

Având în vedere că timpul începe a se încălzi. Având în vedere necesitatea măsurilor de igienă indispensabile pentru prevenirea bolilor molipsitoare, de care trebuie păzită atât de armată, cât și populația civilă, ordonăm următoarele:

  1. Toate gunoaiele din curți de la caii armatei, vor fi strânse grămadă, de către soldații care au în îngrijire caii.
  2. Ordonanțele ofițerilor și ordonanțele de la cai, cu ajutorul populației civile, vor curăți curțile caselor în care locuiesc, precum și strada în fața casei și 100 de metrii de ambele părți ale casei.
  3. Ofițerii vor fi personal răspunzători de executarea acestor măsuri.
  4. In curțile unde nu sunt soldați, populația civilă este obligată să adune toate gunoaiele gramadă pentru a fi cărate de serviciul de curațenie a primăriei.
  5. Curațatul latrinelor se va face de serviciul de ecarisaj (?n.n.) al comunei (urbane Hârlău n.n.).
  6. Curațatul malurilor Bahluiului și Nicolinei, se face de autoritatea locală cu forțe proprii:
  7. Comandantul pieței, în înțelegere cu comandantul coloanelor vor stabili modul de transportare a gunoaielor:
  8. Comandantul pieței Hârlău în unire cu polițaiul orașului se însărcinează cu aducerea la îndeplinire a acestei ordonanțe.

Dată de cartierul general al Diviziei 13 Infanterie, la Hârlău, azi 17 februarie 1917.

Semnează: colonel I. Popescu

Referință: col.ret. Miron Dumitru în lucrarea „Divizia 13 Infanterie – cronica a 10 luni în anticamera morții”. Editura PIM Iași,2014, p. 88-89.

Notă: Se pare că ordonanța a fost tipărită la o tipografie din Hârlău. Apare la măsura 5 „serviciul de ecarisaj” care să curățe latrinele – este probabil o eroare de redactare.

 

Comentariile sunt închise pentru Un document de acum 100 de ani. Ordonanța nr.13 dată de comandantul Diviziei 13 Infanterie la Hârlău.

Filed under istorie

O gloabă medievală – dușegubina

GLOABA s.f., globire, avea în evul mediu semnificația de pedeapsă, sancțiune care putea fi materială (bani, pământ, boi, cai etc.) sau corporală – lovituri de baston sau bici ce se aplica în public.

DUŞEGUBÍNĂ, duşegubine, s.f. Răscumpărare (în bani sau vite) percepută în Moldova şi Ţara Românească pentru comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea unei fete etc. – De + şugubină. Dicționarul Explicativ al Limbii Române.
Dușegubina, cuvântul duşegubina reprezintă forma în care a fost redat în limba română termenul slav duşegubstvo (душегубство -crimă, răutate).

El este slav prin originea sa, dar trebuie considerat românesc – după opinia lui E. Vârtosu  – întrucât face parte din categoria acelor cuvinte care au intrat în patrimoniul istoric al limbii române, exprimând titluri, calităţi, instituţii. Intr-adevăr, duşegubina denumeşte o importantă instituţie juridică, cu o largă circulaţie în dreptul penal cutumiar român până în secolul al XlX-lea.

Forma slavă a fost puţin folosită, doar iniţial în secolul al XV-lea, fiind înlocuită în mod constant în documentele redactate în limba slavonă de forma „românizată” (duşegubina), repetată aidoma (duşegubina) şi în traducerea în limba română a acestor documente. Frecventa şi îndelungata folosire a termenului duşegubină a înregistrat unele alterări ale formei sale, astfel că în documente întâlnim uneori variante ca: deşegubină, dişegubină, dişigubină sau forma prescurtată şugubină, şigubină, precum şi derivate ca duşegubinăr, şugubăţ, a şugubeţi.

Duşegubina introduce în limba română pe sl. duşegubstvo, dar nu sugerează şi înţelesul său. Acesta a trebuit să fie stabilit de către filologi prin cercetarea etimologiei sale. Astfel, Gh. Ghibănescu, pornind de la varianta „deşugubină”, arată că ea cuprinde două componente: „deş” (duş) adică „duh”, şi „ugubină” = ucidere, ceea ce împreună înseamnă „ucigător de suflet”, sinonim cu „moarte de om”, omucidere, omor. Această explicaţie a fost criticată de Şt. Berechet ca fiind total greşită şi negramaticală, propunând în schimb componentele slavă suflet şi a pierde, deci „pierzător de suflet”.

Etimologia propusă de Şt. Berechet este justă, numai că ea a fost publicată mai înainte şi explicată mai complet de B.P. Haşdeu în două articole din anii 1865 şi 1882. El traduce cele două componente prin „pierdere de suflet”. Totodată, Haşdeu explică sensul tradiţional, de origine biblică, al acestei sintagme, „suflet” însemnând viaţă, iar „pierdere” curmarea unei vieţi şi dă ca dovadă psalmul 105 în care se menţionează expresia că Dumnezeu a vrut „să-i piardă” pe necredincioşi. Am mai putea adăuga în acest sens şi alte texte biblice: Regii II, cap. 14: Dumnezeu nu voieşte „să piardă sufletul!; de asemenea, în Pravila ritorului Lucaci găsim: cine va „pierde pe om”, după ce cu o pagină mai înainte menţiona: „cine ucide pe om”. Ceva mai mult, acelaşi sens era frecvent folosit în limba poporului; astfel un sătean condamnat la moarte scrie într-un zapis redactat în limba română: „Văzând eu că sunt dat la pierzanie (:.)”. La fel în Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 22 ianuarie 1821: „Veniţi, fraţilor, cu toţii, cu răul să-i pierdem pe cei răi”. Aceeaşi semnificaţie de moarte găsim şi în poeziile lui M. Eminescu şi G. Bacovia în expresii ca: „s-a stins viaţa” sau „un suflet s-a stins”.

Haşdeu mai are meritul de a fi explicat şi modul cum s-a ajuns la variantele prescurtate şugubină, şugubăţ, şugubinat: criticând pe Cihac că s-a ocupat numai de formele prescurtate pe care le-a găsit la Th. Codrescu (şi face etimologia de „a şuguba”), el demonstrează că alterarea primei silabe din duşegubină, adică „du” în „de” (deşugubină) s-a produs în vorbirea curentă a poporului şi a dus la situaţia ca în unele expresii când de exemplu era vorba „de deşugubină” să se dea impresia că „de” este o repetare a prepoziţiei „de”, astfel că ea a fost eliminată ca inutilă. Dispariţia ei nu a schimbat sensul iniţial de „ucigaş” al cuvântului şugubăţ.

Această semnificaţie – „pierdere de suflet” – pune deşugubină în sfera dreptului penal, anume în legătură cu cea mai gravă infracţiune împotriva vieţii, aceea de omucidere. De aici o stare de ambiguitate care se oglindeşte în literatura juridică prin poziţiile contradictorii privitoare la caracteristicile duşegubinii, la multiplele sale schimbări în diverse faze ale evoluţiei sale, schimbări de conţinut tot aşa de numeroase ca şi variantele formei sale lingvistice. Astfel, în literatura juridică duşegubina este calificată fie infracţiune în legătură cu moartea de om, precum şi cu alte fapte penale, fie ca pedeapsă: pedeapsă capitală, despăgubire materială constând din diverse bunuri, amendă pecuniară, taxe, tarife.

Prima problemă care se pune este în legătură cu ambiguitatea ce rezultă din similitudinea dintre „pierderea de suflet” şi omucidere. în multe documente duşegubina este tradusă ca omor, moarte de om. Se ştie că omuciderea este o infracţiune străveche şi firesc se pune întrebarea: de ce a apărut o nouă infracţiune -denumită duşegu-bină – având acelaşi obiect? De aceea se impune o delimitare a lor, cu privire la ce este comun între omucidere şi duşegubina, precum şi la ceea ce este specific fiecăreia. în acest scop ne vor lămuri documentele.

Hrisoavele domneşti menţionează omuciderea şi duşegubina ca fapte – adică infracţiuni în limbaj juridic medieval – grave, pentru care se prevăd sancţiuni (gloabe); de exemplu: gloabă pentru deşugubină. Or, nu se poate da gloabă decât pentru o infracţiune. Dar în ce constă infracţiunea de duşegu-bină.

stefan_desegubina

Un hrisov dat de Ștefan cel Mare prin care scutește pe locuitorii satului Negoești (probabil ruteni sau ruși) așezați pe moșia mitropoliei Roman de unele dări și biruri printre care și deșugubină timp de 5 ani.

 

 

 

 

Potrivit exprimării documentelor, deşugubină este socotită ca infracţiune din momentul în care se constată existenţa unui om mort pe hotarul satului sau pe terenul unui sătean din cadrul acelui hotar: „a fost găsit un om mort, ucis”, „o moarte de om pe o poiană a unui om din hotarul satului Oglinzi”, „pe ocina satului a căzut acel loc într-o deşugubină”. Cu alte cuvinte, ceea ce declanşează procedura juridică a duşegubinei este o întâmplare, după cum menţionează un document: „s-a întâmplat moarte de om” pe teritoriul satului. Această întâmplare este un „fapt” căruia legea ţării îi atribuie anumite efecte juridice cu privire la responsabilitatea satului sau a proprietarului terenului.

vasile-voda_desugubina

 

Un hrisov de judecată dat de Vasile (Lupu) voievod prin care iartă pe o rudă a lui Luca Arbore fostul portar al Sucevei, executat de Ștefăniță Vodă la Hârlău pentru trădare, de plata deșugubinei, cu propria moșie.

Obligaţia satului este de a-l preda statului pe ucigaş. în acest scop el trebuie să cerceteze şi să afle pe autorul omuciderii, să-l judece în instanţa oamenilor buni şi bătrâni stabilindu-i vinovăţia şi să-l trimită legat organelor statului spre a fi sancţionat. Cu privire la sancţiune, se aplică regulile comune privitoare la omucidere prevăzute la legea ţării: pedeapsa cu moartea pentru ucigaş, despăgubirea familiei victimei, amenda faţă de stat pentru tulburarea ordinei publice. în acest caz satul nu are nici o răspundere în legătură cu prevenirea sau cu săvârşirea omuciderii respective (lipsă de vigilenţă). Culpa satului intervine numai în momentul când nu-l predă pe ucigaş, pentru că: nu-l cunoaşte, refuză să-l caute, îl scapă după ce l-a descoperit. în situaţia de nepredare a ucigaşului, satul răspunde ca şi autorul omuciderii, dar numai faţă de familia victimei şi faţă de stat în ceea ce priveşte despăgubirea materială şi amenda. Aici este elementul comun, punctul de contact dintre duşegubină şi infracţiunea de omor propriu-zisă, întrucât duşegubina este o infracţiune sui generis, în legătură cu moartea de om, dar care nu implică şi vinovăţia pentru comiterea omorului.

vasile_dusugubina1

Un alt hisov de la Vasile (Lupu) voievod, prin care întărește o vânzare de moșie. Banii obținuți din vînzare diind destinați acoperirii unei deșugubină. În acest exemplu se poate vedea ce scumpă poate fi deșugubina, dacă a trebuit să vândă o moșie, o vatră de sat și tot venitul.

Asemănarea dintre omucidere şi duşegubină privitoare la răspunderea materială este rezultatul unei îndelungate practici juridice. In trecutul antic şi feudal, în perioada relaţiilor gentilice bazate pe rudenia de sânge, cazurile de omucidere se rezolvau pe calea răspunderii private, a răzbunării (talionului). Un progres se înregistrează prin apariţia compoziţiei, o procedură prin care pedeapsa capitală a fost înlocuită cu o sancţiune materială. în cadrul asociaţiilor de obşti săteşti (teritoriale) – forma de organizare politică a românilor până la întemeierea Principatelor — rezolvarea cazurilor de omucidere se facea pe baza solidarităţii teritoriale a obştei (care a înlocuit relaţiile gentilice), prin organele obştei: straja, gonitorii din urmă, tribunalul oamenilor buni şi bătrâni. Obştea sancţiona pe ucigaş prin pedepse cu moartea şi conform regulilor compoziţiei, prin impunerea unei duble sancţiuni materiale: una în folosul familiei victimei şi cealaltă pentru comunitate, ca preţ al restabilirii păcii în sânul comunităţii tulburate de fapta comisă.

Întemeierea Principatelor a produs o schimbare în normele legii ţării privitoare la omucidere, deoarece obştile săteşti au ajuns sub autoritatea statului. De astă dată tulburarea păcii însemna atingerea ordinei publice a statului, astfel că statul ia asupra sa dreptul obştei de a sancţiona omuciderea săvârşită pe hotarul satului, adică duşegubina. Prin aceasta procedura de sancţionare a omuciderii este diferită în sate, faţă de restul teritoriului statului. în timp ce duşegubina este cercetată numai pe hotarul satului, omuciderea comisă în afara satelor este cercetată pe întregul teritoriu al statului, de către organele de stat. în cazul descoperirii ucigaşului, desigur că se pot aplica normele privitoare la atenuarea sau agravarea sancţiunii, iar pentru nedesco-perirea lui nimeni nu poartă vreo răspundere ca la duşegubină. Ca garant al ordinei publice statul mai introduce o inovaţie, în sensul că pune capăt practicii ca rudele celui ucis să ierte pe făptaş, căci – după cum arăta Dimitrie Cantemir, „Domnul nu poate suferi ca în ţara lui să trăiască ucigaşi”.

Pe lângă deosebirea – am putea spune – de ordin teritorial, mai sunt de reţinut intenţia criminală prezentă la omucidere, dar lipsind la duşegubină, precum şi aspectul material al infracţiunii, constând dintr-o acţiune la omucidere, pe când la duşegubină este mai degrabă o omisiune, aceea de a nu preda pe autorul omuciderii. Numai satele răspundeau pentru omuciderile săvârşite pe hotarul lor, oraşele, târgurile, ocoalele etc. nu aveau nici o răspundere pentru omuciderile de pe teritoriul lor şi ai căror autori nu au fost descoperiţi. Este o discrepanţă în reglementarea juridică a infracţiunii de omucidere care defavoriza satele. Ea s-a petrecut prin modificarea legii ţării de către conducerea politică a Principatelor, căci în locul dreptului de sancţionare preluat de stat de la obştea satelor le-a impus acestora obligaţia de a preda pe ucigaş. în caz de omisiune se invocă tradiţia conform căreia „despăgubirea o va da cine s-a hrănit pe acea ocină”, adică satul răspunde pentru hotarul său, iar proprietarul pentru terenul său pe care s-a găsit un om ucis. Documentele arată că procedura privind duşegubina îşi are temeiul juridic în „Legea ţării”, „Obiceiul pământului”, „Legea veche”, după cum au susţinut N. lorga, P.P. Panaitescu, B.P. Haşdeu şi Al. Gonţa, şi nu în dreptul bizantin, cum se afirmă în Dicţionarul instituţiilor feudale. De asemenea, deşi termenul se găseşte în pravila lui Iaroslav aceasta nu înseamnă că însăşi instituţia duşegubină ar fi fost împrumutată de la ruşi, cum susţin Şt. Berechet şi I. Boldur, dată fiind incompatibilitatea dintre cele două sisteme de drept, rus şi român, arătată de Al.I. Gonţa.

Duşegubina s-a aplicat atât în toate provinciile românești.

Sancţiunea aplicată satului pentru nepredarea ucigaşului consta în mod tradiţional din vite mari – boi şi vaci -, ceea ce dovedeşte vechimea acestei instituţii, căci asemenea sancţiuni găsim şi pentru alte instituţii tot aşa de străvechi ca: proba cu jură-tori, încălcarea hotarelor. Mai târziu însă, în loc de vite mari se dau şi  animale mai mici (oi) sau bunuri mişcătoare zise „averi”, „bucate”, dar numai în mod excepţional ocine. Documentele menţionează ca o scuză pentru aceste sancţiuni târzii că „nu au aflat vite”, ca şi cum ar fi o abatere de la sancţiunea tradiţională. Oricum, cuantumul sancţiunii este foarte mare, sătenii o socotesc o „năpastă”, căci de multe ori ea întrece posibilităţile lor materiale, încât unele sate se răzleţesc şi hotarul lor este confiscat. Din această cauză, grija sătenilor nu mai pune accentul pe aspectul de „pierdere de suflet” al infracţiunii, ci pe sancţiunea acesteia, pe aspectul de despăgubire materială. în loc să se refere la omul ucis şi găsit pe teritoriul satului, documentele menţionează: „a căzut satul Piscul într-o năpastă”, „a căzut o duşegubină pe satul Câineşti” . Aceasta semnifică schimbarea sensului juridic iniţial, căci termenul juridic „duşegubină” nu mai denumeşte infracţiunea în întregul ei, ci se restrânge doar la sancţiunea sa. De aceea literatura juridică pare contradictorie, unii autori susţinând că duşegubina este o infracţiune – N. Iorga, P.P. Panaitescu, I.C. Filitti, Al.I. Gonţa iar alţii că duşegubina este o pedeapsă: D. Bogdan, I. Boldur, N. Grigoraş, Şt. Berechet, N. Stoicescu, Val. Costăchel, C. Obedeanu, precum şi Dicţionarul de instituţii feudale, Istoria dreptului românesc (voi. I, 1970) . în realitate este vorba de etape diferite ale acestei instituţii.
Referință: http://legeaz.net/dictionar-juridic/dusegubina

De punerea în aplicare a acestei globiri se ocupa un slujbaș deșugubinarul, slujitor domnesc din subordinea vornicului de ținut, ce aveau sarcina de a pune în aplicare o sentință pentru condamnații la moarte sau administrativă, satelor sau moșiei unde s-a găsit un om ucis, fără a se afla autorul crimei.

Domnul dispunea de sate răzeșești, care erau sate libere. Începând cu secolul al XVI-lea, o parte din sate sunt luate de domni ca sate domnești. Ultima referire a satelor răzeșești am găsit-o în Marele Dicționar Geografic vol.I-V, ediția coordonată de George Ioan Lahovary (1898- 1903). Aceste sate erau luate în proprietatea domniei și date unor boieri sau mănăstiri, prin invocarea a diferite motive, unul fiind cel a comiterii unei crime pe moșia sau în satul răzeșilor și când autorul nu poate fi dovedit.

De exemplu Petru Rareș voievod, a dat un ispisoc la 28 martie 1527, prin care se vinde un sat și o moșie răzeșească din ținutul Hârlău (Tătărăști), lui Gavrilaș logofătul, „care a fost domnescă, pentru o despăgubire deoarece s-a omorât un grec pe acele hotare, iar acum a rescumpărat-o de la Ivancu“. (Vasile Nicolau – Priviri asupra vechii organizări administrative a Moldovei p.72-73).

 

 

 

Comentariile sunt închise pentru O gloabă medievală – dușegubina

Filed under istorie