Arhive pe etichete: Istorie

Acum 100 de ani! Un discurs regal în plin război, care a zguduit țara.

România din martie 1917, era o țară în pragul catastrofei. Căderea guvernului țarist, ideile bolșevismului care au penetrat puternic armata rusă. Epidemia de tifos exantematic care secera zilnic sute de militari și civili, foametea care s-a instalat deoarece armata de un milion de soldați a Rusiei consumau pe datorie rezervele de hrană ale României. Pe plan extern, marile puteri aflate în conflict, mai pe căi ascunse, mai la lumina zilei, hotărau sacrificarea Poloniei și României pentru o pace separată cu Austro-Ungaria. Regele se confrunta la Iași cu imixtiunea nedisimulată a Rusiei în treburile interne, iar pe străzile Iașului și marile orașe din Moldova, adunările sovietelor de soldați ruși, care nu mai erau controlați de superiori, făceau adunări și instigau la revoluție pe români. In această situație grea pentru țară și Casa Regală, regele a găsit prezența în mijlocul trupelor de pe front, liniște și loialitate.

regele-ferdinand

In tranșeele soldaților aflați pe frontul din sudul Moldovei, regele Ferdinand a  făcut public mesajul care va zgudui clasa politică (mai ales a marilor latifundiari din partidul Conservator) și a ridicat moralul trupei, în majoritate proveniți de la țară, că au pentru ce lupta. Promisiunea regală era cea mai bună garanție că se va înfăptui! Veți primi pământ și drepturi civile (votul universal). Din calculul guvernului Brătianu, erau necesare 2 milioane de hectare. Majoritate venind din domeniile regale, din confiscarea unor părți din moșiile latifundiarilor români și cumpărarea de către stat a 500.000 de hectare.

Mai jos redau mesajul regelui, care este un exemplu de document crucial, ce a influințat istoria:  simplu și concis, un angajament direct. Reforma agrară va începe cu domeniile regale.

discursul regelui

Ostaşi, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe voi, ostaşi din armata II-a care de mai multe luni aţi opus o rezistenţă nebiruită tuturor încerărilor vrăjmaşilor de a rupe liniile noastre. Voi staţi aici la un post de onoare păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui vrăjmaş care în trufia lui crede că toţi trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-aţi învăţat să priceapă „pe aci nu se trece”.

Am venit azi între voi să vă aduc prinosul meu de recunoştinţă pentru modul cum v-aţi luptat până acuma şi să împart acelor care s-au distins îndeosebi, răsplăţile lor, dar mulţumirea mea vă îmbrăţişează pe voi toţi care v-aţi condus ca nişte ostaşi vrednici de dragostea ce Ţara vă poartă , şi de la care Ţara şi Regele vostru mai aşteaptă multe fapte eroice.

Dincolo de ţinuturile bogate dar pustiite acuma stau fraţii noştri şi suferă sub jugul nemilos al unui vrăjmaş care fără cruţare a cotropit o mare parte a iubitei noastre Ţări şi care suge până la cea din urmă picătură de viaţă a unei populaţii chinuite şi batjocorite în cele mai sfinte sentimente ale ei. Acolo zic sub ţarinele sfinţite de sângele lor mii de viteji care şi-au dat viaţa pentru mărirea patriei, ei toţi vă cheamă, ei toţi aşteaptă de la voi să goniţi din pământul românesc armatele vrăjmaşe, să înfigeţi drapelele voastre victorioase iarăşi în pământul strămoşesc.

Vă mai aşteaptă lupte grele, căci drumul este lung, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi străbate ca biruitori.

Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoşinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi – scumpii mei ostaşi –  demni de încredere ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie.

Să trăiască scumpa noastră Ţară şi viteaza ei armată, nădejdea şi fala ei!

Cum s-a ținut de cuvânt regele și guvernul după război, am scris pe acest blog aici:

https://harlau625.wordpress.com/2016/09/15/cum-au-fost-sparte-marile-mosii-din-zona-harlaului-in-1919/

Referință: Constantin Kirițescu Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol.II, Editura Științifică și Enciclipedică, 1989 București, p. 19-20 (Soldatul revanșei).

Comentarii închise la Acum 100 de ani! Un discurs regal în plin război, care a zguduit țara.

Din categoria istorie

O surpriză la Muzeul de Istorie al Moldovei din Complexul Muzeal Național Moldova din Iași.

Astăzi a venit rândul Muzeului de Istorie a Moldovei din Compexul Muzeal Moldova din Iași să-l vizitez. Am mai vizitat cu altă ocazie Muzeul de Etnografie al Moldovei din acest complex muzeal. Nu doresc să comentez nimic despre sărăcia exponatelor (comparativ cu Muzeul de istorie din Botoșani sau P.Neamț). Doresc doar să remarc  prezența printre exponate în sala medievală, existența într-o vitrină, a unei cămăși din zale medievală (în partea inferioară destul de deterioarată), a unei mănuși din zale și a unei săbii drepte, pentru două mâini, toate, după cum scria pe o notiță explicativă ce arată provenența, din Deleni, județul Iași. Nu am găsit în documentările mele referințe la această descoperire. Unde, când, a avut loc această cercetare arheologică și locația sitului. Am găsit ceva aici:

Dă clic pentru a accesa 2004_03_08.pdf

Bonus, vizitatorii muzeului au avut permisiunea să viziteze o excelentă expoziție de ie românescă, replici excelente de pe unele vechi, din colecții particulare , ce au fost expuse printrea altele la Paris, Sankt Petersburg, New York, Chicago – Ilinois și alte locații. Excelentă expoziție, o cascadă de cusături, de modele antropomorfe, zoomorfe, geometrice în culori, într-o combinație și forme infinite, din toate zonele geografice ale țării și R.Moldova.

http://palatulculturii.ro/expozitii-si-evenimente/semne-cusute-prezint-ia-aidoma-68

Comentarii închise la O surpriză la Muzeul de Istorie al Moldovei din Complexul Muzeal Național Moldova din Iași.

Din categoria istorie, Uncategorized

Lumina Credinței, anul XV,nr.6

A ieșit de sub tipar ultimul număr al revistei „Lumina Credinței” Anul XV, Nr.6 (noiembrie-decembrie 2016).

p1070977

În aceleași condiții grafice excelente, cu care ne-a obișnuit, publicația bilunară a Protopopiatului Hârlău, cu subtitlul „Periodic de actualitate și spirualitate bisericească”, a apărut cam cu întârziere, din cauze obiective.

Din cuprins: Articole semnate de personalități, care număr de număr, publică  pagini de interes pentru cititorii revistei: Mă refer la preotul Dănuț Fotea; preotul doctor Ioan Bădiliță, un articol interesant (ca de obicei) intitulat „Fața lui Hristos, forma Bisericii” (articol destul de dificil pentru publicul larg, cu trimiteri în neogracă, latină și cu un limbaj semantic  mai puțin accesibil publicului larg); col.ret. Miron Dumitru, deja la al III-lea articol din seria „Preoții parohi în Războiul pentru Reîntregirea României”; preot doctor Marius Pîjin, cu un interesant și pe înțelesul tuturor  articol „Sub semnul binecuvântării”; Preotul dr. Dragoș Ungureanu, în articolul „Libertate și educație religioasă în viața tinerilor”, răspunde la o temă de actualitate privind „libertatea” și implicațiile ei, despre „criza axiologică și criza valorilor”. Tinerii vor găsi răspunsuri la aceste întrebări în educația religioasă și biserică creștin-ortodoxă? Un alt articol interesant este semnat de preotul dr.Leonardo Ioan Atudorei: „Cunoaștere de sine – obiect, metodă, aspecte”; Un alt articol de interes adresat cititorilor revistei este semnat de preotul Mihai Bendeac: „Despre Cateheză – generalități”.

In cuprinsul revistei găsim reportaje, text și foto, de la activitățile organizate și desfășurate (sau la care și-a aduc contribuția) în lunile noiembrie și decembrie Protopopiatul Hârlău. Activități multiple, care au atras sute de persoane.

Din discuțiile avute cu preotul Dănuț Fotea, redactor coordonator al publicație, am reținut intenția părintelui protopop Nicolae Crăciun, președintele publicației și a colectivului de redactori, de a mări aria  tematică a publicației. Respectiv implicarea mai mare în viața de zi cu zi a parohiilor, prin publicarea de articole sociale, culturale, de spiritualitate, din toate parohiile, a școlilor, bibliotecilor. Fiind singurul periodic (pe hârtie) din protopopiat, prin articolele ce se vor  publica,  se intenționează a se cuprinde o sferă mai mare de subiecte de interes public.

In luna martie, va apare numărul următor Nr.1/2017, anul XVI, cu un cuprins ce se anunță la fel de bogat ca și acesta.

Revista se poate citi la preoții parohi, biblioteca protopopiatului Hârlău, Biblioteca Orășenească Hârlău.

Comentarii închise la Lumina Credinței, anul XV,nr.6

Din categoria Uncategorized

Carte – Orașele Moldovei, o dezamăgire.

Recent am cumpărat pe internet o carte „Orașele Moldovei” (Towns of Moldovia) apărută în Editura Muzeul Național de Istorie a României, 2014, București.

orasele-moldovei

Las la o parte țeapa cu taxa piparată pretinsă de firma de curierat care mi-a adus cartea, ce a costat nepermis de mult, doresc să mă refer la conținut.

In carte sunt mici note în limba română și engleză pentru 38 de orașe medievale ale Moldovei. In cuprinsul lucrării sunt menționate și orașe apărute (atestate documentar) abia în secolul XVIII și nu apare un oraș cu cea mai veche atestare documentară într-un document intern de cancelarie a voievozilor Moldovei, mă refer la Hârlău sau de secol XV, Târgul Cotnari.  In schimb apar orașe cu o istorie modestă: Solca, Vijnița, Vâlcov, Herța și altele.

Scurta notă de prezentare a localităților, în marea majoritate, sunt luate probabil de pe net, și nu se fac trimeteri la documentele de atestare. Explicarea denumirii unor orașe, ține mai mult de legende locale, cum ar fi de exemplu numele orașului Târgu Frumos, nume explicat prin legenda cu frumosa hangiță care ar fi fost pe placul lui Ștefan cel Mare și de aici numele de „Târgul Frumosei”.

Hârlăul este amintit ca fiind un târg vechi,  în corelație cu alte  orașe cum ar fi Botoșani, Tg.Frumos, Roman sau Vaslui, sau ca ținut, în corelație cu ținutul Cârligătura și Botoșani.

Ce are interesant lucrarea, sunt ilustrații pentru fiecare oraș, cu cărți poștale, gravuri, fotografii, hărți ce aparțin colecțiilor  Muzeului Național de Istorie.

Dezamăgitor. Nu cred că merită să mai cumpăr cărți de la Muzeul Național de Istorie.

 

3 comentarii

Din categoria istorie

O gloabă medievală – dușegubina

GLOABA s.f., globire, avea în evul mediu semnificația de pedeapsă, sancțiune care putea fi materială (bani, pământ, boi, cai etc.) sau corporală – lovituri de baston sau bici ce se aplica în public.

DUŞEGUBÍNĂ, duşegubine, s.f. Răscumpărare (în bani sau vite) percepută în Moldova şi Ţara Românească pentru comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea unei fete etc. – De + şugubină. Dicționarul Explicativ al Limbii Române.
Dușegubina, cuvântul duşegubina reprezintă forma în care a fost redat în limba română termenul slav duşegubstvo (душегубство -crimă, răutate).

El este slav prin originea sa, dar trebuie considerat românesc – după opinia lui E. Vârtosu  – întrucât face parte din categoria acelor cuvinte care au intrat în patrimoniul istoric al limbii române, exprimând titluri, calităţi, instituţii. Intr-adevăr, duşegubina denumeşte o importantă instituţie juridică, cu o largă circulaţie în dreptul penal cutumiar român până în secolul al XlX-lea.

Forma slavă a fost puţin folosită, doar iniţial în secolul al XV-lea, fiind înlocuită în mod constant în documentele redactate în limba slavonă de forma „românizată” (duşegubina), repetată aidoma (duşegubina) şi în traducerea în limba română a acestor documente. Frecventa şi îndelungata folosire a termenului duşegubină a înregistrat unele alterări ale formei sale, astfel că în documente întâlnim uneori variante ca: deşegubină, dişegubină, dişigubină sau forma prescurtată şugubină, şigubină, precum şi derivate ca duşegubinăr, şugubăţ, a şugubeţi.

Duşegubina introduce în limba română pe sl. duşegubstvo, dar nu sugerează şi înţelesul său. Acesta a trebuit să fie stabilit de către filologi prin cercetarea etimologiei sale. Astfel, Gh. Ghibănescu, pornind de la varianta „deşugubină”, arată că ea cuprinde două componente: „deş” (duş) adică „duh”, şi „ugubină” = ucidere, ceea ce împreună înseamnă „ucigător de suflet”, sinonim cu „moarte de om”, omucidere, omor. Această explicaţie a fost criticată de Şt. Berechet ca fiind total greşită şi negramaticală, propunând în schimb componentele slavă suflet şi a pierde, deci „pierzător de suflet”.

Etimologia propusă de Şt. Berechet este justă, numai că ea a fost publicată mai înainte şi explicată mai complet de B.P. Haşdeu în două articole din anii 1865 şi 1882. El traduce cele două componente prin „pierdere de suflet”. Totodată, Haşdeu explică sensul tradiţional, de origine biblică, al acestei sintagme, „suflet” însemnând viaţă, iar „pierdere” curmarea unei vieţi şi dă ca dovadă psalmul 105 în care se menţionează expresia că Dumnezeu a vrut „să-i piardă” pe necredincioşi. Am mai putea adăuga în acest sens şi alte texte biblice: Regii II, cap. 14: Dumnezeu nu voieşte „să piardă sufletul!; de asemenea, în Pravila ritorului Lucaci găsim: cine va „pierde pe om”, după ce cu o pagină mai înainte menţiona: „cine ucide pe om”. Ceva mai mult, acelaşi sens era frecvent folosit în limba poporului; astfel un sătean condamnat la moarte scrie într-un zapis redactat în limba română: „Văzând eu că sunt dat la pierzanie (:.)”. La fel în Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 22 ianuarie 1821: „Veniţi, fraţilor, cu toţii, cu răul să-i pierdem pe cei răi”. Aceeaşi semnificaţie de moarte găsim şi în poeziile lui M. Eminescu şi G. Bacovia în expresii ca: „s-a stins viaţa” sau „un suflet s-a stins”.

Haşdeu mai are meritul de a fi explicat şi modul cum s-a ajuns la variantele prescurtate şugubină, şugubăţ, şugubinat: criticând pe Cihac că s-a ocupat numai de formele prescurtate pe care le-a găsit la Th. Codrescu (şi face etimologia de „a şuguba”), el demonstrează că alterarea primei silabe din duşegubină, adică „du” în „de” (deşugubină) s-a produs în vorbirea curentă a poporului şi a dus la situaţia ca în unele expresii când de exemplu era vorba „de deşugubină” să se dea impresia că „de” este o repetare a prepoziţiei „de”, astfel că ea a fost eliminată ca inutilă. Dispariţia ei nu a schimbat sensul iniţial de „ucigaş” al cuvântului şugubăţ.

Această semnificaţie – „pierdere de suflet” – pune deşugubină în sfera dreptului penal, anume în legătură cu cea mai gravă infracţiune împotriva vieţii, aceea de omucidere. De aici o stare de ambiguitate care se oglindeşte în literatura juridică prin poziţiile contradictorii privitoare la caracteristicile duşegubinii, la multiplele sale schimbări în diverse faze ale evoluţiei sale, schimbări de conţinut tot aşa de numeroase ca şi variantele formei sale lingvistice. Astfel, în literatura juridică duşegubina este calificată fie infracţiune în legătură cu moartea de om, precum şi cu alte fapte penale, fie ca pedeapsă: pedeapsă capitală, despăgubire materială constând din diverse bunuri, amendă pecuniară, taxe, tarife.

Prima problemă care se pune este în legătură cu ambiguitatea ce rezultă din similitudinea dintre „pierderea de suflet” şi omucidere. în multe documente duşegubina este tradusă ca omor, moarte de om. Se ştie că omuciderea este o infracţiune străveche şi firesc se pune întrebarea: de ce a apărut o nouă infracţiune -denumită duşegu-bină – având acelaşi obiect? De aceea se impune o delimitare a lor, cu privire la ce este comun între omucidere şi duşegubina, precum şi la ceea ce este specific fiecăreia. în acest scop ne vor lămuri documentele.

Hrisoavele domneşti menţionează omuciderea şi duşegubina ca fapte – adică infracţiuni în limbaj juridic medieval – grave, pentru care se prevăd sancţiuni (gloabe); de exemplu: gloabă pentru deşugubină. Or, nu se poate da gloabă decât pentru o infracţiune. Dar în ce constă infracţiunea de duşegu-bină.

stefan_desegubina

Un hrisov dat de Ștefan cel Mare prin care scutește pe locuitorii satului Negoești (probabil ruteni sau ruși) așezați pe moșia mitropoliei Roman de unele dări și biruri printre care și deșugubină timp de 5 ani.

 

 

 

 

Potrivit exprimării documentelor, deşugubină este socotită ca infracţiune din momentul în care se constată existenţa unui om mort pe hotarul satului sau pe terenul unui sătean din cadrul acelui hotar: „a fost găsit un om mort, ucis”, „o moarte de om pe o poiană a unui om din hotarul satului Oglinzi”, „pe ocina satului a căzut acel loc într-o deşugubină”. Cu alte cuvinte, ceea ce declanşează procedura juridică a duşegubinei este o întâmplare, după cum menţionează un document: „s-a întâmplat moarte de om” pe teritoriul satului. Această întâmplare este un „fapt” căruia legea ţării îi atribuie anumite efecte juridice cu privire la responsabilitatea satului sau a proprietarului terenului.

vasile-voda_desugubina

 

Un hrisov de judecată dat de Vasile (Lupu) voievod prin care iartă pe o rudă a lui Luca Arbore fostul portar al Sucevei, executat de Ștefăniță Vodă la Hârlău pentru trădare, de plata deșugubinei, cu propria moșie.

Obligaţia satului este de a-l preda statului pe ucigaş. în acest scop el trebuie să cerceteze şi să afle pe autorul omuciderii, să-l judece în instanţa oamenilor buni şi bătrâni stabilindu-i vinovăţia şi să-l trimită legat organelor statului spre a fi sancţionat. Cu privire la sancţiune, se aplică regulile comune privitoare la omucidere prevăzute la legea ţării: pedeapsa cu moartea pentru ucigaş, despăgubirea familiei victimei, amenda faţă de stat pentru tulburarea ordinei publice. în acest caz satul nu are nici o răspundere în legătură cu prevenirea sau cu săvârşirea omuciderii respective (lipsă de vigilenţă). Culpa satului intervine numai în momentul când nu-l predă pe ucigaş, pentru că: nu-l cunoaşte, refuză să-l caute, îl scapă după ce l-a descoperit. în situaţia de nepredare a ucigaşului, satul răspunde ca şi autorul omuciderii, dar numai faţă de familia victimei şi faţă de stat în ceea ce priveşte despăgubirea materială şi amenda. Aici este elementul comun, punctul de contact dintre duşegubină şi infracţiunea de omor propriu-zisă, întrucât duşegubina este o infracţiune sui generis, în legătură cu moartea de om, dar care nu implică şi vinovăţia pentru comiterea omorului.

vasile_dusugubina1

Un alt hisov de la Vasile (Lupu) voievod, prin care întărește o vânzare de moșie. Banii obținuți din vînzare diind destinați acoperirii unei deșugubină. În acest exemplu se poate vedea ce scumpă poate fi deșugubina, dacă a trebuit să vândă o moșie, o vatră de sat și tot venitul.

Asemănarea dintre omucidere şi duşegubină privitoare la răspunderea materială este rezultatul unei îndelungate practici juridice. In trecutul antic şi feudal, în perioada relaţiilor gentilice bazate pe rudenia de sânge, cazurile de omucidere se rezolvau pe calea răspunderii private, a răzbunării (talionului). Un progres se înregistrează prin apariţia compoziţiei, o procedură prin care pedeapsa capitală a fost înlocuită cu o sancţiune materială. în cadrul asociaţiilor de obşti săteşti (teritoriale) – forma de organizare politică a românilor până la întemeierea Principatelor — rezolvarea cazurilor de omucidere se facea pe baza solidarităţii teritoriale a obştei (care a înlocuit relaţiile gentilice), prin organele obştei: straja, gonitorii din urmă, tribunalul oamenilor buni şi bătrâni. Obştea sancţiona pe ucigaş prin pedepse cu moartea şi conform regulilor compoziţiei, prin impunerea unei duble sancţiuni materiale: una în folosul familiei victimei şi cealaltă pentru comunitate, ca preţ al restabilirii păcii în sânul comunităţii tulburate de fapta comisă.

Întemeierea Principatelor a produs o schimbare în normele legii ţării privitoare la omucidere, deoarece obştile săteşti au ajuns sub autoritatea statului. De astă dată tulburarea păcii însemna atingerea ordinei publice a statului, astfel că statul ia asupra sa dreptul obştei de a sancţiona omuciderea săvârşită pe hotarul satului, adică duşegubina. Prin aceasta procedura de sancţionare a omuciderii este diferită în sate, faţă de restul teritoriului statului. în timp ce duşegubina este cercetată numai pe hotarul satului, omuciderea comisă în afara satelor este cercetată pe întregul teritoriu al statului, de către organele de stat. în cazul descoperirii ucigaşului, desigur că se pot aplica normele privitoare la atenuarea sau agravarea sancţiunii, iar pentru nedesco-perirea lui nimeni nu poartă vreo răspundere ca la duşegubină. Ca garant al ordinei publice statul mai introduce o inovaţie, în sensul că pune capăt practicii ca rudele celui ucis să ierte pe făptaş, căci – după cum arăta Dimitrie Cantemir, „Domnul nu poate suferi ca în ţara lui să trăiască ucigaşi”.

Pe lângă deosebirea – am putea spune – de ordin teritorial, mai sunt de reţinut intenţia criminală prezentă la omucidere, dar lipsind la duşegubină, precum şi aspectul material al infracţiunii, constând dintr-o acţiune la omucidere, pe când la duşegubină este mai degrabă o omisiune, aceea de a nu preda pe autorul omuciderii. Numai satele răspundeau pentru omuciderile săvârşite pe hotarul lor, oraşele, târgurile, ocoalele etc. nu aveau nici o răspundere pentru omuciderile de pe teritoriul lor şi ai căror autori nu au fost descoperiţi. Este o discrepanţă în reglementarea juridică a infracţiunii de omucidere care defavoriza satele. Ea s-a petrecut prin modificarea legii ţării de către conducerea politică a Principatelor, căci în locul dreptului de sancţionare preluat de stat de la obştea satelor le-a impus acestora obligaţia de a preda pe ucigaş. în caz de omisiune se invocă tradiţia conform căreia „despăgubirea o va da cine s-a hrănit pe acea ocină”, adică satul răspunde pentru hotarul său, iar proprietarul pentru terenul său pe care s-a găsit un om ucis. Documentele arată că procedura privind duşegubina îşi are temeiul juridic în „Legea ţării”, „Obiceiul pământului”, „Legea veche”, după cum au susţinut N. lorga, P.P. Panaitescu, B.P. Haşdeu şi Al. Gonţa, şi nu în dreptul bizantin, cum se afirmă în Dicţionarul instituţiilor feudale. De asemenea, deşi termenul se găseşte în pravila lui Iaroslav aceasta nu înseamnă că însăşi instituţia duşegubină ar fi fost împrumutată de la ruşi, cum susţin Şt. Berechet şi I. Boldur, dată fiind incompatibilitatea dintre cele două sisteme de drept, rus şi român, arătată de Al.I. Gonţa.

Duşegubina s-a aplicat atât în toate provinciile românești.

Sancţiunea aplicată satului pentru nepredarea ucigaşului consta în mod tradiţional din vite mari – boi şi vaci -, ceea ce dovedeşte vechimea acestei instituţii, căci asemenea sancţiuni găsim şi pentru alte instituţii tot aşa de străvechi ca: proba cu jură-tori, încălcarea hotarelor. Mai târziu însă, în loc de vite mari se dau şi  animale mai mici (oi) sau bunuri mişcătoare zise „averi”, „bucate”, dar numai în mod excepţional ocine. Documentele menţionează ca o scuză pentru aceste sancţiuni târzii că „nu au aflat vite”, ca şi cum ar fi o abatere de la sancţiunea tradiţională. Oricum, cuantumul sancţiunii este foarte mare, sătenii o socotesc o „năpastă”, căci de multe ori ea întrece posibilităţile lor materiale, încât unele sate se răzleţesc şi hotarul lor este confiscat. Din această cauză, grija sătenilor nu mai pune accentul pe aspectul de „pierdere de suflet” al infracţiunii, ci pe sancţiunea acesteia, pe aspectul de despăgubire materială. în loc să se refere la omul ucis şi găsit pe teritoriul satului, documentele menţionează: „a căzut satul Piscul într-o năpastă”, „a căzut o duşegubină pe satul Câineşti” . Aceasta semnifică schimbarea sensului juridic iniţial, căci termenul juridic „duşegubină” nu mai denumeşte infracţiunea în întregul ei, ci se restrânge doar la sancţiunea sa. De aceea literatura juridică pare contradictorie, unii autori susţinând că duşegubina este o infracţiune – N. Iorga, P.P. Panaitescu, I.C. Filitti, Al.I. Gonţa iar alţii că duşegubina este o pedeapsă: D. Bogdan, I. Boldur, N. Grigoraş, Şt. Berechet, N. Stoicescu, Val. Costăchel, C. Obedeanu, precum şi Dicţionarul de instituţii feudale, Istoria dreptului românesc (voi. I, 1970) . în realitate este vorba de etape diferite ale acestei instituţii.
Referință: http://legeaz.net/dictionar-juridic/dusegubina

De punerea în aplicare a acestei globiri se ocupa un slujbaș deșugubinarul, slujitor domnesc din subordinea vornicului de ținut, ce aveau sarcina de a pune în aplicare o sentință pentru condamnații la moarte sau administrativă, satelor sau moșiei unde s-a găsit un om ucis, fără a se afla autorul crimei.

Domnul dispunea de sate răzeșești, care erau sate libere. Începând cu secolul al XVI-lea, o parte din sate sunt luate de domni ca sate domnești. Ultima referire a satelor răzeșești am găsit-o în Marele Dicționar Geografic vol.I-V, ediția coordonată de George Ioan Lahovary (1898- 1903). Aceste sate erau luate în proprietatea domniei și date unor boieri sau mănăstiri, prin invocarea a diferite motive, unul fiind cel a comiterii unei crime pe moșia sau în satul răzeșilor și când autorul nu poate fi dovedit.

De exemplu Petru Rareș voievod, a dat un ispisoc la 28 martie 1527, prin care se vinde un sat și o moșie răzeșească din ținutul Hârlău (Tătărăști), lui Gavrilaș logofătul, „care a fost domnescă, pentru o despăgubire deoarece s-a omorât un grec pe acele hotare, iar acum a rescumpărat-o de la Ivancu“. (Vasile Nicolau – Priviri asupra vechii organizări administrative a Moldovei p.72-73).

 

 

 

Comentarii închise la O gloabă medievală – dușegubina

Din categoria istorie

Letopisețul lui Azarie

Ioan Bogdan (1864 – 1919), membru corespondent al Academiei Române, autor de lucrări istorice, a fost un lingvist și filolog de renume internațional. Acesta publică în 1909 lucrarea “Letopisețul lui Azarie”, apărut inițial în Analele Academiei Române, seria a II-a , tomul XXXI, capitolul “Memoriile secțiunii istorice”, și în volum la editura Institutul de Arte Grafice “Carol Gobl”, 1909 București.

letopiset-nazarie

Despre Letopisețul lui Azarie, Ioan Bogdan a luat la cunoștință ocazional, pe timpul  studierii unor documente la Biblioteca Imperială din Sankt Petersburg, Rusia, manuscrisul cu cota O, XVII, Nr.13 cu 238 de file. Studiindu-l a constat că este un letopiseț ce începe cu domnia lui Petru Rareș.

Nu există în manuscris nici un indiciu asupra persoanei călugărului Azarie care a scris manuscrisul și nici a locului unde a fost scris. De asemenea nu se știe cum a ajuns împreună cu alte documente moldovenești în Biblioteca Imperială Țaristă. Din studiul caracteristicilor slovelor și a textului, se pare că a fost scris la o mănăstire din nordul Moldovei, probabil Suceava la paraclisul Sf.Ioan. Dintr-o notiță atașată manuscrisului, rezultă că la 1739 și 1749, manuscrisul se afla la o mănăstire de pe lângă Iași.

Lucrarea este amplă, face o analiză comparativă cu alte letopisețe apărute în secolul XVII, privind evenimentele menționate în manuscris, I.Bogdan apreciază că datele istorice  din acest letopiseț, au o valoare scăzută pentru istoriografia românescă. Însă remarcă că Grigore Ureche a preluat din aceast leopiseț unele pasaje privitor la Ilieș Rareș Turcitul și fratele acestuia Ștefan Rareș.

Pe mine m-au interesat evenimentele istorice ce au legătură cu curtea domnească din Hârlău.

Astfel la pagina 134, se prezintă o “răfuială” a lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță Vodă) cu niște boieri printre care și Arbore (Arbure) portarul Sucevei, pe care l-a decapitat în aprilie 1523 la curtea domnescă din Hârlău.

La pagina 203, se prezintă împrejurările asasinării lui Ștefan Rareș voievod în tabăra militară de la Țuțora pe Prut și urcarea pe tron de către boieri la curțile domnești de la Hârlău a lui Alexandru voievod (Lăpușneanu) la 1552. Se spune că domnul după urcarea pe tron, a fost “foarte întristat” de foametea existentă în țară și de faptul că nu-i poate ajuta pe supuși, visteria țării fiind goală.

Alexandru Lăpușneanu voievod se căsătorește cu domnița Ruxandra, fiica lui Petru Vodă cel Bătrân (Petru Rareș).

La pagina 32 amintește de cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu și de faptul că Despot Vodă ar fi încercat să introducă “socianianismul” (o doctrină protestantă din sec. al XVIII-lea, o altă formă a antitriniatirismului. Doctrina, care neagă trinitatea și divinitatea lui Cristos),  în țara Moldovei, la școala din Cotnari.

Comentarii închise la Letopisețul lui Azarie

Din categoria istorie, Uncategorized

O dramă a primului război mondial, exodul în Moldova

La sfârşitul lunii septembrie, în Transilvania, trupele germane şi austro-ungare au trecut la contraofensivă, reuşind să spargă frontul românesc, mai întâi pe Jiu, apoi şi prin trecătorile Carpaţilor. Armatele bulgare şi turceşti au ocupat Dobrogea, iar, la 10 noiembrie, mareşalul Mackensen a trecut, pe la Zimnicea, Dunărea, îndreptându-se spre Bucureşti.

coloana-militara

Cuprinsă de panică, populaţia din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea a luat drumul exilului. Mii de români – femei, copii, bătrâni, sănătoşi sau bolnavi – au pornit în bejenie, cu căruţa sau pe jos, pentru a nu cădea în mâna invadatorilor. Toţi se îndreptau spre Moldova, fără să ştie către ce localitate anume. Imaginea acelor nefericiţi, hălăduind prin ploaie, prin zloată şi noroi, fără hrană, fără îmbrăcăminte adecvată i-a impresionat pe mulţi contemporani. Ministrul I.G. Duca recunoştea că guvernul a dispus retragerea în Moldova a tinerilor, dar nu le-a pus la dispoziţie niciun mijloc de transport. Mulţi „nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor“.

Au plecat şi mulţi oameni politici, bancheri, comercianţi, industriaşi etc. Dar în cu totul alte condiţii. Constantin Argetoianu constata: „Pe când tinerii recruţi şi cercetaşi – până şi copii de 10-12 ani – erau transportaţi pe jos în Moldova (ca să nu-i poată utiliza inamicul în teritoriul ocupat) şi mureau de-a lungul şoselelor, de foame, de frig, de molimă, căci nu se găseau vagoane, Alecu Constantinescu-Porcu (PNL n.n.), ministrul Agriculturii, încărca şi transporta la Iaşi 17 (şaptesprezece) vagoane îmbâcsite cu tot ce avea în casă. Pe lângă cele necesare unui trai comod, Excelenţa Sa (Ion I.C.Brătianu n.n.) a evacuat la Iaşi obiecte ca: butoaie goale, mese şi scaune albe de brad pentru bucătărie, putini cu murături – până şi lemne de foc. Brătienii au expediat şapte vagoane încărcate cu butoaie cu vin. Bibicescu de la Banca Naţională a încărcat în vagoanele ce i s-au pus la dispoziţie până şi ficuşii doamnei Bibicescu“. Poate că unele relatări au fost exagerate, dar este cert că cei care au avut bani şi relaţii au putut să-şi transporte, cu trenul, o bună parte din avere, mai ales alimentele necesare în acele vremuri pline de incertitudini.

Refugiaţii au început să sosească la Iaşi pe la mijlocul lunii octombrie, iar la începutul lui decembrie au ajuns şi numeroşi militari, ale căror unităţi fuseseră răvăşite sau desfiinţate. Primarul oraşului, George Mârzescu, a depus eforturi supraomeneşti pentru a rezolva situaţia, recurgând la rugăminţi adresate proprietarilor de case, dar şi la rechiziţii, construind barăci, amenajând grajduri şi magazii, pentru a nu-i lăsa pe oameni sub cerul liber. Unii s-au  instalat la hotel, dar, din cauza aglomeraţiei, era greu de păstrat curăţenia. Renumitul hotel Traian a ajuns rapid într-o accentuată stare de degradare, WC-urile devenind neutilizabile, iar instalaţia de baie se defecta mereu; de săpun nu putea fi vorba, astfel că  locatarii alergau „cu limba scoasă după săpun şi fericiţii care posedau câte o bucată o purtau toată ziua în buzunar, de frică să nu le-o fure cineva“.

Regina Maria, împreună cu patru copii (Nicolae, Marioara, Elisabeta şi Ileana) au locuit timp de două săptămâni într-un vagon de tren, până le-a fost amenajată o locuinţă la Comandamentul Corpului IV Armată. Regele Ferdinand a rămas la Zorleni, lângă Bârlad, până la sfârşitul lunii ianuarie 1917, când s-a putut stabili în Palatul Cuza Vodă, din strada Lăpuşneanu, în care funcţiona Creditul Financiar Urban.

La 9 decembrie 1916 s-a deschis, în sala de spectacole a Teatrului Naţional din Iaşi, sesiunea ordinară a Parlamentului

Referință: http://www.ioanscurtu.ro/1916-1917-viata-cotidiana-in-iasi/

 

Comentarii închise la O dramă a primului război mondial, exodul în Moldova

Din categoria istorie, Uncategorized

De câte ori a fost acum 100 de ani generalul Henri Mathias Berthelot la Hârlău?

În anul 1916, Henri Berthelot a fost numit la comanda Misiunii Militare Franceze, trimisă în România pentru a ajuta la refacerea armatei regale române, decimată şi dezorganizată ca urmare a înfrângerilor de pe front. Cei 1.500 de membri ai misiunii militare franceze au ajuns în România în octombrie. Armata română intrase în război în august 1916 şi se retrăgea, suferind înfrângeri grele pe toate fronturile, la sud şi la nord. Curtea regală şi Guvernul s-au retras la Iaşi în decembrie. Aici s-a instalat şi generalul Berthelot, de unde a început reorganizarea armatei. A devenit un apropiat al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria.

henri-berthelotBerthelot și primele elemente ale misiunii tranzitează Anglia, Norvegia, Suedia pentru a traversa frontiera rusa la Tornio, în Finlanda (alti ofițeri debarcă ulterior la Arkhangelsk, pe țărmul marii Albe). Sosesc la Petrograd în noaptea de 8 spre 9 octombrie 1916. Berthelot trece apoi prin CQG (Marele Cartier General) al armatei ruse la Moghilev pentru a-i transmite discret țarului Nicolae II, gravele motive  „care obliga Rusia să sară în ajutorul Romaniei”. Generalul Alexeiev, șeful statului major general, i se pare însă puțin favorabil prezența franceză în regiune și îi declară fără ambiguitate:  „România se apară pe Siret !”(așadar la nord-est de București, în sudul Moldovei, românii și francezii fiind invitați explicit să abandoneze fără luptă capitala).

asteptand-ferdinand   Berthelot trece frontiera romana la 3/16 octombrie la Ungheni, întâmpinat de Brătianu în acești termeni : „Fiți binevenit, domnule general ! Salut în dumneavoastră, dacă acceptați, pe șeful statului major al armatelor romane !” Insă Berthelot declină aceasta onoare- care l-ar fi făcut să își asume greșelile deja făcute înainte de sosirea sa – și își rezervă simplul rol de consilier. La Iași, primirea este încă și mai călduroasă : “Suntem bombardați cu flori”  – povestește el…(…). În aceiaș zi, pe 3/16 octombrie ajunge la București. Este primit de regina Maria, se deplasează la comandamentele de armată și se informează asupra situației.

La 16/29 octombrie 1916, generalul Berthelot ajunge la Iași în fruntea unei misiuni militare. Incă de la sosire, se străduiește să găseasca un ecou favorabil pe lângă militarii romani. Nu îi va fi greu, și va fi imediat adoptat de Armata, care îl numește afectuos « Papa Berthelot ». Rolul sau va fi atât militar, cât și diplomatic.  El este cel care îl va întîmpina pe Albert Thomas, ministrul francez al munițiilor, venit din Rusia, la vizita sa în România. gara-harlau-1922

Îl întâlnește în aceiaș zi pe Regele Ferdinand I, în gară de la Hârlău,Thomas  împarte cu el pâinea și sarea, „semn al unei prietenii indefectibile”.

În anul 1987 memoriile generalului Berthelot au văzut lumina tiparului pentru prima dată, datorită iniţiative prestigiosului istoric american Glenne Torrey un bun și profund cunoscător al istoriei româneşti în special a celei legate de participarea României la Primul Război Mondial. În scopul tipăririi cărţii ,,Generalul Henri Berheleot şi România”, prof. Torrey din Kansas a cercetat arhivele şi bibliotecile din S.U.A., Franţa şi România.

Notaţiile zilnice ale generalului Berthelot surprind replierea armatei române spre Moldova, stabilirea frontului pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani, greuăţile imense prin care au trecut poporul şi armata pentru realizarea unitaţii naţionale. În reorganizarea armatei române după marile încercări din vara anului 1916, generalul Berthelot a ajuns şi pe meleagurile botoşănene. Jurnalul său, redactat precis şi arid, în stilul rapoartelor militare oferă  amănunte interesante despre viaţa militară şi politică a acelor timpuri.

Iată însemnările din jurnalul generalului Berhelot pe o durată de 5 zile, atât de dense în activitaţile zilnice pentru un  ofiţer superior, în vreme de război.

 4 aprilie 1917

Plec la Botoşani prin Tîrgu Frumos şi Hârlău. Sosesc după-amiază, fiind primit de şeful de stat major al corpului 3 armată, colonelul Cerbulescu. După-amiază, vizitez şcoala de mitraliori, cea de grenadieri şi cea de aviaţie, unde se execută un exerciţiu de observare si reglare. Instrucţia pare să se desfăşoare în condiţii excelente.

Pe 15 mai a revenit în țară Albert Thomas, ministrul munițiilor din guvernul Franței. Trimisul Franței, însoțit de rege și membrii ai guvernului și armatei au mers la Hârlău, unde se găsea în refacere Divizia 13 Infanterie. Acolo pe dealul Gurguieta, a avut loc o manevră de război a trupelor diviziei.

 Iată cum descrie Constantin Kirițescu momentul.   S-au executat mișcări ofensive, cu aplicarea avioanelor la tirul artileriei și pentru a stabili legaturile între acțiunea infanteriei și artileriei. Defilarea trupelor care a urmat, a smuls admirația privitorilor. Generalul Berthelot privea cu mândrie și cu emoție cum treceau în pas sprinten acești țărani-soldați, cu privirea deschisă. Aplecându-se spre Albert Thomas, el însuși confundat în aceiași admirație, îi șoptește: “….Regardez-les! Est-ce qu’on ne dirait pas des poilus de France?”(Privește, nu ai spune că sunt <păroși – adică infanteriști > din Franța?)

Același moment rememorat de scriitorul clujean, colonel medic Vasile Bianu în lucrarea: Însemnări din războiul Românei Mari  tomul I – Cluj, 1926:

bianu_gurguieta

16/29 mai 1917.     Astăzi ilustrul nostru oaspete, domnul Thomas (ministrul munițiilor din guvernul Franței n.n.) însoțit de M.S. Regele nostru la inspectarea Diviziei de la Hârlău., de față fiind domnii Ion și Vintilă Brătianu.

 Dl. Thomas a rămas adânc impresionat de aspectul marțial al trupelor noastre, care au executat diferite manevre în fața regelui și a generalului francez Berthelot. După aceasta a avut loc un dejun în mijlocul pădurii Pârcovaci, în apropierea câmpului unde s-au executat manevrele. Regele a ridicat un toast mulțumind Franței pentru interesul (manifestat) țării noastre. Dl.Thomas a răspuns foarte emoționat, plin de entuziasm și admirație, exprimându-și convingerea că toate năzuințele României vor fi realizate (….).

I.G.Duca în lucrarea memoralistică “In marginea epopeii (note de razboi)”, scrie despre această defilare:

“Din pământ ieșise legiunile căciularilor care duceau în ritmul pașilor lor bătaile inimilor noastre ce renășteau la viață și la speranță. Cu astfel de soldați destinul unei țări nu sunt pierdute. Si n-au fost. Cu același pas hotărât, soldații s-au îndreptat spre locurile de groază și de glorie eternă ce se numesc Mărăști și Mărășești…”

Au fost decorați militarii care au făcut fapte de eroism pe câmpul de luptă, au fost decorate drapelele de luptă ale unităților.

S-a oficiat serviciul religios. Trupele au defilat arătând poporului că sacrificiile din iarna anului 1916-1917 nu au fost zădarnice. Ținuta trupelor a fost admirabilă, soldații voioși și plini de vitejie treceau sprinteni pe dinaintea regelui și păreau că așteptă numai comanda ca să se arunce cu avânt și dragoste de țară asupra dușmanului. (…).

Bianu, nu precizează locul de desfășurare a aplicației tactice a Diviziei 13 Infanterie, spunând doar că a avut loc în apropierea câmpului unde au avut loc manevrele. Insă din documentele publicate de Constantin Kirițescu, rezultă ca aceste manevre au avut loc pe dealul Gurguieta.

Din documentele găsite de mine, rezultă că generalul H.M.Berthelot a fost de cel puțin 3 ori în Hârlău: la 16/29 octombrie 1916, imediat după sosirea în țară, pe 4 aprilie 1917 în drum spre Botoșani, pe 16 mai 1917 când a au avut loc aplicațiile complexe cu Divizia 13 Infanterie Ploiești pe dealul Gurguieta.

 

Comentarii închise la De câte ori a fost acum 100 de ani generalul Henri Mathias Berthelot la Hârlău?

Din categoria istorie

Ținutul Hârlău după catagrafia din 1816

În publicația Muzeului de Istorie și Arheologie Bacău „Carpica” anul XXI, din 1990, p.51-57, Ion Murariu, publică articolul Harta administrativ-teritorială a Moldovei, în anul 1816 (la 4 ani după ce Imperiul Țarist a luat cu complicitatea Imperiului Otoman partea dintre Prut și Nistru a Moldovei). În cei 4 ani s-a făcut o reorganizare a Moldovei deoarece ținutul Iași care avea jumătate din teritoriu peste Prut a primit teritorii de la ținutul Hârlăului, Cârligătura și Roman.

Moldova la 1816 avea 16 ținuturi, 74 de ocoale, 1476 de sate și 23 de orașe și târguri.

Datorită reorganizării ținuturile Hârlău, Cârligătura și Herța au devenit cele mai mici, motiv pentru care la o nouă reorganizare a teritoriului din 1834 au fost desființate.

Țintul Hârlău avea 4 ocoale: ocolul Bahluiului cu 13 sate, ocolul Miletinului cu 14 sate, ocolul Jijiei cu 22 de sate și ocolul Coșulii (Coșula) cu 13 sate. În ținut era un singur oraș: Hârlău. Organizare pe care o regăsim peste 4 ani în Catagrafiile visteriei Moldovei din 1820.

Autorul publică și o hartă a Moldovei la 1816.

moldova-la-1816

Din care am extras mărit un fragment, respectiv Moldova de Sus

moldova-se-sus-1816

Se observă cum hotarele ținuturilor erau în lungul unor cursuri de apă. În cazul ținutului Hârlău în lungul Bahluiului, Jijiei, Miletinului.

 

 

 

Comentarii închise la Ținutul Hârlău după catagrafia din 1816

Din categoria Uncategorized

Iugani, un sat din vecinătatea Hârlăului dispărut în secolul al XVII-lea.

Iugani și Tulburea, erau două cuturi ce se aflau în hotarul târgului Hârlău, pe moșia boierilor din Deleni. Aceste cuturi (cătune) se găseau la poalele pădurii seculare din dealul Pietrăria, pe cursul inferior  a două pârâuri ce vin din dealul Delenilor și anume Iugani și Tulburea, la vărsarea în iazul Gurguiata (Gurgueta).  In vechime, șleahul domnesc de la Tg.Frumos, Hârlău, prin Deleni, către Botoșani trecea pe sub deal, iar din Deleni, prin pădure se ajungea la Gurguiata, care era heleșteu al boierului din dealul Delenilor.

Datarea satului Iugani. Cele dintâi date despre cătunul Iugani,  sunt din vremea domniei lui Ștefan cel Mare. Posibil ca satul sau cătunul să fi fost pe moșia vistiernicului lui Ștefan cel Mare, pan Ignatie, care în hisoavele domnești apare sub numele de Iuga vistier.

La 1 iunie 1476 (6984), la Putna, pan Ignatie zis Iuga, mare vistiernic a lui Ștefan cel Mare, face o danie mănăstirii Putna, mai multe obiecte mănăstirești precum și o vie în Hârlău, care este în vecinătatea viei mănăstirii. Precum și un câmp din vecinătate. (Documenta Romaniae Historica A.Moldova, vol.II, Ed. Academiei Române, 1976 București, doc.207, p.314-315).

Cum obiceiul în acele vremuri numele la sate, cuturi, să se dea numele stăpânilor, este posibil ca Iuganii să fi fost pe moșia lui Iuga mare vistiernic.

In Marele Dictionar Geografic al României, coordonat de Lahovary ce a  apărut acum mai mult de 100 de ani, când se  face o descriere a satului Deleni, se spune că de fapt satul din vechime se numea Iugani, sat ce era așezat mai spre  est, aproape de iazul Gurgueta, pe văile  Iugani si Tulburea, pe unde trece sleahul mare Hârlau- Botoșani ; satul se numea Iugani și Tulburea. Deci nu este clar, satul a purtat ambele nume sau a fost două sate apropiate.

Se zice că în vremea lui Ștefan cel Mare satul și moșia erau răzeșești. Această moșie răzeșească se afla la est și vest de iazul Gurguieta (Gurguiata cum este trecut în hrisoavele domnești); Delenii din zilele noastre a apărut mult mai târziu, prin a doua jumătate a secolul al XVII-lea, prin defrișarea unor codrii de nepătruns, unde  într-o poiană se găsea o mănăstire de călugări. In Iugani exista o biserica de lemn.

Cum și când s-a desființat satul (cătunul) Iugani  și s-a înființat satul Deleni, nu există mărturii documentare ci doar tradiții și legende ale localnicilor. Este posibil ca satul să fi fost ars de năvălitorii poloni, cazaci sau turci și tătari, iar boierul, stăpânul moșiei, să fi mutat locuitorii mai spre dealul Pietrăriei, pe șleahul domnesc care era “drumul moldovenesc”.

Cu vremea, călugării  au închis mănăstirea care este posibil să fi fost unde este acum biserica cantacuzină și s-au retras într-o poiană pe versantul de vest al dealului Pietrăriei, unde acum este mănăstirea Lacuri, la nord vest de satul Deleni. Marele Dicționar Geografic al României, vol.III,  Ed.Socecu, 1900, București, p.99.

Gheorghe Ghibănescu publică în lucrarea Surete și izvoade (documente slavo-române) între 1400-1653, vol. XXI, editura Viața Românescă 1929 Iași, p.140-143 două ispisoace de întărire care apar ca fiind date la Hârlău sau în “dealul Hârlăului”

Ieremia Movilă (Moghilă în original) voievod a fost domn în Moldova în două domnii. Inainte și după domnia scurtă a întregitorului de țară Mihai Viteazul. Documentele sunt date în cea de a doua domnie (1600-1606). Din multele documente date de domn, inclusive la curtea domnească din Hârlău, dă un  ispisoc de întărire a unor sate, vii, mori și heleșteu ce sunt în ținutul Hârlău. Respectiv satul Coșoteni (probabil Coșula) la Orișcova (probabil Orășeni, fost sat în ocolul domnesc a târgului Botoșani, ținutul Hârlăului),  sat întemeiat de vornicul lui Petru Rareș, Mateiaș Coșovei și unde la 1535 se zidește mănăstirea Coșula. Beneficiarii ispisocului de întărire  sunt urmașii biv (mare) logofătului Matiaș: Isac Matieșescu, cu frații Ionașcu și Toader și surorile lor Nastasia, Anfimia, Sofronia și fiii Elisavetei.

In finalul ispisocului apare mențiunea că este “dat în dealul Hârlăului” în anul 7112 (1603) septembrie 17.

Un al doilea ispisoc, întărește un schimb de ocine între cei de mai sus. Aici apare ca având și semnătura lui Stroici logofăt. Și este mențiunea, că este dat în dealul Hârlăului.

Și aceste documente date de Ieremia Movilă Voievod  în septembrie 1603,  duc la concluzia că în luna septembrie și octombrie 1603 Ieremia Movilă a fost oaspete la curtea boierească a marelui logofăt Stroici. A se vedea și articolul publicat aici:

https://harlau625.wordpress.com/2014/08/08/noi-date-despre-curtea-boiereasca-de-la-deleni/

Nu am găsit nicăieri vreo legătură dintre moșia și satul Deleni cu familia Stroici. Insă este interesant că două documente domnești sunt contrasemnate de marele logofăt Stroici și sunt localizate la “Iugani, în dealul Hârlăului” și două „în dealul Hârlăului”.  Altă explicație nu văd decăt existența la 1603 a unei curți boierești la Deleni și a cărui stăpân era logofătul Lupu Stroici, gazdă a domnului Ieremia Movilă, după cum se vede, un vechi și de încredere slujitor și prieten a voievodului.

Aceste documente, ce sunt localizate ca fiind date la “Iugani, în dealul Hârlăului”, pun întrebarea dacă nu cumva satul Deleni la acea data (1603) se numea Iugani.

Despre Iugani a scris și Alexandru I. Gonța, în lucrarea “Documente privind Istoria României A.Moldova, sec.XV-XVII, (1384-1625) –indice numele de locuri”, Editura Academiei Române, 1990 București, p. 119,  unde arată că târgul Hârlău și moșia târgului se învecinează cu Deleni, Vlădeni, Giulești, Roșeani și Iugani  (DIR XV-VI, vol.I, 89-90, 144,227). La pagina 137, Iugani, cut (cătun) al satului Deleni, întărit lui Coste Bucioc mare vornic, (DIR sec.XVII, vol.IV doc.445, lucrare pe care din păcate nu am reușit să o procur sau citesc).

iugani_1603

Despre Coste Bucioc – mare vornic,  se cunoaște că a avut două fiice, una din aceasta a fost mama domniței Ruxandra Lupu, fiica lui Vasile Lupu voievod, căsătorită cu fiul hatmanului de cazaci  Bogdan Hmelnițchi, Timuș. Domnița Ruxandra a moștenit curtea boierească și moșia de la Deleni, care a fost preluată după moarte, de vărul acesteia (nepot a celei de a doua fiice a lui Coste Bucioc) căsătorită cu Iordachi Cantacuzino. ( Sever Zotta- articol în revista Ion Neculce – buletinul muzeului municipal Iași, fascicula 5/1925 p.8).

Ce este interesant, pentru oricine  merge în Maxut, la casele de la est de biserică ctitorită de logofăteasa Pulheria Ghica, în vale în Țărincă, îți spun că sunt din Iugani. Numele satului dispărut s-a păstrat în memoria localnicilor.

 

 

Comentarii închise la Iugani, un sat din vecinătatea Hârlăului dispărut în secolul al XVII-lea.

Din categoria istorie, Uncategorized