Contribuția preoților militari la primul război mondial.


Moto:

„Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie,

de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate

aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, că

şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor,

asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind

element absolut indispensabil, cum şi este“.

Protoiereu Constantin NAZARIE

Şeful Serviciului Religios al Armatei

25 decembrie 1918

Înainte de intrarea României în primul război mondial, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a numit pe preotul Constantin Nazarie, cadru didactic la facultatea de Teologie din cadrul Universității București, protopop pentru preoții militari, precum și pentru cei mobilizați în armată. A organizat pregătiri cu preoții în caz de război prin intermediul unor conferințe.

Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu (1853 – 1934; mitropolit în perioada 1909 – 1934), în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 mai 1915, sesizând lipsurile în organizarea preoţilor de armată, a făcut o  propunere în şapte puncte, care, aprobată cu unanimitate de voturi, a devenit decizie sinodală, cu obligativitatea Bisericii de a o aplica în litera şi spiritul ei. În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a ales ca protoiereu/protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, învestindu-l cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române în cel mai scurt timp posibil. (Referatul asupra activităţii preoţilor de armată în campania din 1915 – 1918, datat: Bucureşti, 25 decembrie 1918)

Propunerea făcută de Mitropolitul Pimen Georgescu în şedinţa Sfântului Sinod din 16 mai 1915, solicita episcopiilor şi mitropoliților ţării să dea Armatei, „după cererea Ministerului de Război, preoţii trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război. Aceşti preoţi vor fi titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstoria militară şi nu vor avea vârsta mai mare de 45 de ani şi nici mai mică de 30 de ani“

La punctul al treilea se preciza: „Odată făcută numirea unui preot în serviciul armatei (prin Decizia Ministerului de Război – n.a.), el intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în corpul ofiţeresc şi având însemnele la vedere, similare ofiţerului locotenent.“  De asemenea, la punctele patru şi cinci se stipula: „Preoţii de armată, în timpul mobilizării însoţesc trupele oriunde vor merge, dând poveţe pastorale militare, ce se impun de împrejurări şi făcând serviciile religioase fără ezitare. În timpul mobilizării toţi preoţii de armată primesc instrucţiuni din partea arhimandritului, anume numit pe lângă Marele Cartier al Armatei şi stau sub conducerea lui în ceea ce priveşte serviciul preoţesc. Numirea acestuia se face de  Ministerul de Război, după recomandarea Sfântului Sinod, prin preşedintele său.”

La ultimul punct, al şaptelea, amintita “Propunere” preciza că: „Această propunere, devenită decizie a Sfântului Sinod, se va urma până la facerea unei legi”.

S-au elaborat instrucţiunilor necesare preoţilor de armată, tipărite şi difuzate sub titlul “Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată”, cuprinzând o Introducere, trei titluri, şapte capitole şi o Anexă. Aceste Instrucţiuni au fost aprobate de Sfântul Sinod „aproape nemodificate“, cum notează protopopul Constantin Nazarie, precum şi de Ministerul de Război, care, prin Marele Stat Major, „schimbă forma instrucţiunilor“, în sensul că „de unde erau alcătuite în articole, lucru foarte lesnicios pentru consultare şi aplicare, au fost transformate în capitole”.

Aceste “Instrucţiuni” s-au tipărit în octombrie 1915, prin grija Marelui Stat Major, dar au fost puţin cunoscute în armată de către comandanţii de unităţi şi mari unităţi, deoarece, în avalanşa de evenimente, sosiseră mult prea târziu, chestiunile strict militare având prioritate. Acurateţea cu care au fost alcătuite respectivele “Instrucţiuni” l-au îndreptăţit pe protopopul Constantin Nazarie să afirme: „în timpul războiului, cu toată varietatea de situaţii, n-am ieşit o singură dată din litera şi spiritul lor, şi n-am avut vreun caz care să nu fie prevăzut în ele.“  Un alt aspect vizează alcătuirea de către protopopul Constantin Nazarie, concomitent cu elaborarea Instrucţiunilor amintite, a zece cuvântări „menite a da preoţilor un model de felul cum trebuie să vorbească trupei în diferite ocaziuni şi situaţii de război“.

Cele zece subiecte erau: ce înseamnă a fi soldat ?; Drapelul; De ce trebuie să ascultăm superiorii ?; La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia (trezvie/trezie = starea celui treaz, veghe; arhaism n.n.) şi militarul; Vorbire la declararea de război; Vorbire înainte de a începe lupta; Vorbire la câştigarea de victorie; Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme de război.

De precizat că aceste cuvântări au fost aprobate de Sfântul Sinod şi s-au tipărit pe cheltuiala protopopului Constantin Nazarie, fără nici un fel de sprijin din partea Marelui Stat Major, nici măcar acela de a fi difuzate în armată. Un ultim aspect esenţial l-a constituit adunarea preoţilor mobilizabili pe eparhii, la sediul acestora, în baza propunerii protopopului Constantin Nazarie şi hotărârea Sfântului Sinod nr. 2216 din 2 iunie 1916, unde „consfătuirile avute cu ei au fost de cel mai mare folos şi au contribuit măcar în parte la pregătirea lor.“ Întrunirile au avut loc în toate eparhiile din Regatul României (Moldova şi Muntenia), mai puţin în eparhia Dunării de Jos, cu sediul la Galaţi, întrucât a fost programată pentru data de 16 august 1916, iar intrarea României în război a avut loc în ziua precedentă.

În campania anilor 1916 – 1918, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizaţi în total 252 de preoţi. Din aceştia, doi nu au funcţionat efectiv, iar 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive. Au fost încadraţi la regimente, la brigăzi independente, precum şi la ambulanţele sanitare ale diviziilor sau la spitalele mobile un număr de 204 preoţi. De precizat că din numărul total de 252 de preoţi mobilizaţi, 135 (53,57%), erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase), 10 cu patru clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, iar 6 cu studii neidentificate (prizonieri etc.).

De asemenea, la sfârşitul campaniei din anii 1916 – 1918, din totalul celor 204 preoţi mobilizaţi pe front, au fost, ca pierderi de război, un număr de 30 de preoţi (14,70%), din care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi (prizonieri, etc.). În anul 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi 40 de preoţi. Un număr de 147 de preoţi au fost avansaţi la gradul de căpitan, asimilat în perioada 15 iunie 1917 – 1 mai 1918. Ulterior au mai fost avansaţi încă 5 preoţi.

Protopopul Constantin Nazarie a funcţionat ca şef al Serviciului Religios al Armatei în gradul de colonel asimilat, iar ajutorul său preotul Vasile Pocitan (1870 – 1955; din 1929 arhiereul Veniamin Pocitani), în gradul de maior asimilat. Prezenţa preoţilor în structurile mobilizabile ale Armatei Române, îndeosebi la începutul campaniei din anii 1916 – 1918, a fost privită cu suspiciune şi chiar cu respingere de către corpul ofiţeresc: „Ce mai caută şi popa acesta pe aici !“, dovadă peremptorie a faptului că din neglijenţa Marelui Stat Major, Serviciul Religios al Armatei nu a fost organizat încă din timp de pace, cum era în armatele statelor beligerante.

Între altele, seminariştii, studenţii şi licenţiaţii în teologie, consideraţi clerici, în baza dispoziţiunilor Ministerului de Război au fost repartizaţi la formaţiunile sanitare ale armatei, fie în zona frontului, fie în spatele frontului. La multe spitale, pe lângă faptul că au fost ridiculizaţi, au fost trataţi inuman şi incorect cu gradul lor de pregătire şi scopul pentru care au fost mobilizaţi, la servicii de deservire, ca spălatul pe jos, curăţirea closetelor, ş.a.

Serviciile cele mai grele şi însoţite de pericole (transportul decedaţilor de tifos exantematic ş.a), au fost încredinţate lor şi ei şi-au făcut datoria, răbdând, iar alţii dându-şi obştescul sfârşit pentru binele comun. Nefiind gradaţi, au fost trataţi în consecinţă, ca simpli combatanţi, nu numai la corvezi, ci şi ca hrană, îmbrăcăminte, cazare etc. La sesizările pe această linie făcute de protopopul Constantin Nazarie, de cele mai multe ori răspunsul Marelui Cartier General a fost negativ. „În ceea ce priveşte asimilarea lor cu plutonierii, aceasta nu se poate admite, conform hotărârii ministeriale, în nici un caz. “Este acesta doar un exemplu care atestă marile greutăţi traversate de Serviciul Religios al Armatei în campaniile anilor 1916 – 1918, cu o categorie de clerici, alţii decât cei 252 de preoţi mobilizaţi, care, de la începutul campaniei – cum s-a mai arătat – au avut gradul militar de locotenent asimilat. Dar şi aceştia, abia pe măsura afirmării lor ca indispensabili pentru întărirea moralului soldaţilor, au fost pe deplin acceptaţi şi în cele din urmă, chiar veneraţi de către comandanţi şi de ofiţeri, nu numai de trupă.

lista preoților morți

Spre exemplu, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios, a spus între altele: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam.“ Această apreciere a generalului Prezan era o recunoaştere dintre cele mai autorizate şi pe deplin meritată a eforturilor prestate de preoţii mobilizaţi în Marele Război pentru făurirea României întregite. De fapt, această apreciere încununa suita caracterizărilor elogioase cu care comandanţii de unităţi şi mari unităţi, au venerat în scris preoţii pe care i-au avut în subordine.

Vorbind despre jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul Întregirii Neamului avem în vedere atât jertfa supremă – sacrificiul vieţii în condiţii de război, pe front –, cât şi dăruirea de sine, abnegaţia fără seamăn şi spiritul de jertfă în îndeplinirea datoriei lor pe front, în tranşee, alături de ostaşi. La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei – i-a spus între altele: „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului, care a prins în focul său şi mistuit formidabila armată rusească.  Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte îşi are obârşia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.“

Spital campanie rus

Într-adevăr, faptele preoţilor mobilizaţi şi aflaţi pe front în Războiul Întregirii Neamului sunt impresionante, unele de un eroism copleşitor (vezi Protosinghelul Justin Şerbănescu, distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul“ clasa a III-a). Numai o lucrare de sine stătătoare – când se va scrie – le-ar putea cuprinde. Este, cred, acum locul să pomenim numele preoţilor morţi, răniţi şi dispăruţi în Marele Război. Morţi: preoţii Armăşescu N., de la Reg. 2 Vânători; Bârlogeanu D., de la Reg. 51/52 Infanterie; Rătescu I., de la Brigada 11 Roşiori; Cerbulescu I., de la Spitalul evacuare nr. 1; Gibescu C., de la Ambulanţa Diviziei I-a. Răniţi: preoţii Gârlănescu N., de la Brigada 4 Artilerie; Baculescu H., de la Brigada 1 Călăraşi; Grigorescu I. de la Brigada 8 Artilerie; Dicu P., de la Regimentul 45 Infanterie; Ionescu D., de la Reg. 28 Infanterie; Mironescu I. de la Regimentul 16 Infanterie. Dispăruţi (prizonieri etc.): preoţii Florescu I. Dâmboviţa, Popescu Belizarie, Dumitrescu Marin, Şerbănescu Justin, Popescu Lazăr (rămas în teritoriul ocupat), Mărculescu Em., Furnică V.N., Stoicescu A., Sadeanu C., Pârligras T., Popescu A., Jugureanu Gh., Popescu D., Ionescu Gh. V., Ionescu St., Roşoga Ilie, Blănariu Gh., Popa Marin.

Ultimul omagiu_1

Preotul Florescu I. Dâmboviţa, de la Reg. 2 Vânători, căzut prizonier la bulgari, în urma luptelor de la Turtucaia, încheiate la august/3 septembrie 1916. Când toţi căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, părintele Florescu a stat neclintit la postul său, dând îngrijiri sanitare răniţilor şi muribunzilor, preferând a fi răsturnat şi călcat în picioare, dar hotărât să-şi facă datoria, notează locotenent colonelul R. Seinescu, comandantul său. În captivitate a suferit cu bărbăţie, ca un martir, toate maltratările, mai ales când i s-a răpit Sfânta Cruce şi Evanghelia. Preotul Ionescu Gh. Vasile, din comuna Groşerea, judeţul Gorj, mobilizat la Reg. 18 Infanterie, pe care l-a urmat până în data 20 noiembrie 1916, când a căzut prizonier.

Din mărturiile preotului militar Constantin Sădeanu căzut prizonier la Turtucaia în toamna anului 1916: ”La câteva zile după sosirea noastră la Sliven, au fost aduşi în lagărul de acolo aproape 8000 de prizonieri de la Turtucaia. În ziua când a sosit acest convoi, s-a pornit o ploaie torenţială, însoţită de un vânt rece şi puternic, care a ţinut trei zile neîntrerupt, care a găsit pe ai noştri fără adăpost, i-a udat până la piele, iar în timpul acesta nu li s-a dat nici de mâncare. Din această cauză, s-au găsit morţi de frig şi foame cincisprezece inşi, mureau zilnic 3-5 inşi şi atunci s-a încuibat dizenteria între prizonierii români. Atunci am cerut voie de la comandantul lagărului că să oficiez serviciul înmormântării la toţi românii decedaţi şi cât am fost ţinuţi acolo, timp de o luna şi jumătate, am făcut serviciul înmormântării la aproape 50 de decedaţi”.  Și enumerarea faptelor preoților militari ar poate continua cu alte zeci de nume.

Trusa_preoteasca_folosita_in_armata_romana

Preotul aflat în campanie trebuia să poarte mereu asupra sa micul echipament de îndeplinire a serviciului religios, format dintr-o geantă din piele compartimentată, prevăzută cu tapiţerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuţa de metal cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Agheasmatarul şi Panahida sau Molitvelnicul, două procoveţe mici, linguriţa, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei, pachetul individual de pansament şi carnetul de notare a datelor individuale relative la decese.

Capela de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brâu, mânecuţe, antimis, potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc de anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mănunchi de busuioc pentru stropire, castron metalic de aghiazmă, rechizite diverse ca elemente auxiliare ale serviciului liturgic. Această ladă, din punct de vedere practic, s-a dovedit a fi deosebit de utilă în condiţiile, fiindcă, în foarte multe cazuri, serviciile religioase aveau loc în aer liber sau într-un cort special pus la dispoziţie de unitate cu rol de capelă, fără a exista însă, similar unei biserici obişnuite, amenajări accesorii serviciului divin, ca strană, tâmplă sau catapeteasmă.

Din materialele documentare pe care le dețin, pot enumera următorii preoți din zona noastră care și-au facut cu cinste datoria:

Preotul Gheorghe Maxim, preot paroh la biserica domnească Sf. Gheorghe din Hârlău, a fost mobilizat în august 1916 la Regimentul 33 Infanterie Botoșani, fiind demobilizat în noiembrie 1917. Acesta la 13 martie 1918 trimite la Mitropolia Moldovei un raport privind situația din parohie. In acest raport, scrie despre cei 600 de militari morți de febră tifoidă  îngropați în dealul Spitalului Pulcheria Ghica (actualul Spital Orășenesc Hârlău), despre distrugerile făcute în Hârlău de soldații ruși în august-septembrie 1917 în retragerea în debandadă de pe front spre Rusia. Precum și despre cele 3 regimente ale Corpului Voluntarilor Transilvăneni care s-au constituit și instruit în zona Hârlăului.

Preotul iconom Neculai Dărângă, preot la biserica domnească cu hramul Sf. Cuvioasa Paraschiva din Târgu Frumos, a fost mobilizat în august 1916 și a activat ca preot militar până în noiembrie 1917 pe un tren sanitar.

Din parohiile din vecinătatea Hârlăului au mai fost mobilizați în armată preoți, care au devenit preoți militari, au primit grade militare și au ajuns pe front:

Doc_mitropolie 004

  1. preot Gheorghe Barhbă din Feredeni
  2. preot Andrei Vasiliu din Deleni
  3. preot Constantin Rusu din Rădeni
  4. preot Dumitru Enășescu din Zlătunoaia
  5. preot Ion Gavriliu din Vlădeni
  6. preot Gheorghe Costimei din Bălușeni
  7. preot ioan Ionescu din Belcești
  8. preot Gheorghe Bosie din Buhalnița
  9. preot Vasile Liciu din Cotnari
  10. preot Gheorghe Munteanu din Ceplenița
  11. preot C. Bogdan din satul Scobinți, comuna Bădeni

Dosar 7/Nr.13 cota 58 din 1922 Arhivele Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

După cum se vede din situația întocmită în 1919 de Mitropolia Moldovei și Sucevei, preoții mobilizați nu au fost înlocuiți la parohii. Serviciul religios fiind asigurat de preoți mai în vârstă de la parohiile vecine. Ei fiind repartizați la regimente, trenuri sanitare, servicii sanitare, spitale militare.

La constituirea începând cu 28 noiembrie 1917 la Hârlău a Corpului Voluntarilor Ardeleni, în localitățile Hârlău, Deleni și Scobinți, în ordinul de numire a comandanților regimentelor erau numiți și preoții militari, astfel:

Regimentrul II “Alba Iulia” dispus la Deleni, avea comandant pe colonelul Constantin Pașalega, iar preot Gâtea, fost diacon la Mitropolia din Sibiu.

Regimentul I “Turda”, dispus în comuna Scobinți, avea comandant pe colonelul Dragu Buricescu și preot militar Ioan Agârbicenu, scriitor și ulterior senator în parlamentul României Mari.

Regimentul III “Avram Iancu”, dispus în Hârlău, comandant colonel David Popescu, preot militar era Iacob Popa, un cunoscut activist în rândul prizonierilor de razboi români din lagărele rusești pentru constituirea unor unități formate din voluntari care să lupte pentru idealul național: Unirea Transilvaniei cu România. Preotul s-a înrolat voluntar și a acceptat misiunea de activist în lagărele de prizonieri români din Rusia.

Referințe: Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Ministerul de Razboi, Inspectoratul General al Armatei, dosar nr. 2, f. 79-80.

JERTFA PREOŢILOR MOBILIZAŢI ÎN RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916–1919), Conf. dr. Aurel PENTELESCU, Conf. univ. dr. Gavriil PREDA. .(Ionuţ Hens – Clerul român în timpul Primului Război Mondial E d i t u r a o n l i n e “SEMĂNĂTORUL TISMANA” August 2012 p.8-11.

Miron Dumitru, Divizia 13 Infanterie Ploiești – cronica a 10 luni în anticamera morții. Ed.PIM 2014 Iași.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/preo-ii-militari-rom-ni-n-cruciada-contra-bol-evismului

Fotografii: https://www.facebook.com/Marele-Razboi-682022645156761/

Anunțuri

Comentarii închise la Contribuția preoților militari la primul război mondial.

Din categoria istorie, Uncategorized

Comentariile nu sunt permise.